Lumea Moromeţilor, cu bune şi rele, e, aproape întreagă, în drumul de râpă al unui ţăran de la câmpie, Florea Gheorghe, din Calul.

Ai zice, nu fără îndreptăţire, că Preda nici nu poate să construiască altfel de ţăran decât cel pe care l-a cunoscut. Nici de tot simplu, nici tocmai subtil.

Florea se cam codeşte, exersând o artă pe care Moromete o va duce la perfecţiune. În cele din urmă, îşi pune în gând un lucru, musai de împlinit înaintea tuturor treburilor care-l apasă şi care, iarăşi, tipic pentru profilul ţărănesc pe care-l reprezintă, sunt nenumărate. Ţăranul lui Preda se naşte (şi moare...) ocupat, permiţându-şi, însă, luxul să amâne şi să zeflemisească urgenţele.

Aşadar, Florea Gheorghe se hotărăşte să scoată calul din bătătură, drumul pe care o va apuca fiind destul de evident dintru început. Se şi grăbeşte, ca să nu se răzgândească, trage şi de timp, vrea şi nu vrea să termine treaba pentru care s-a deşteptat în zori. Starea lui de spirit mergând spre locul hotărât e un amestec de vrednicie gospodărească, de om care ştie una şi bună, şi sictir de vagabond. Ceva de haiduc retras la vatră urmăreşte gesturile acestui ţăran care, în definitiv, scapă, în vremuri aspre, de secetă, de o gură de hrănit inutil. E şi duios, dezmierdându-ş i calul ca pe un tovarăş, deşi nimic nu-ţi dă, totuşi, de înţeles că o să renunţe la drumul lui, e şi meschin, luând pielea de pe animalul care nu-i mai poate aduce alt profit.

De bună seamă că nu e primul care apucă spre văgăună. Osemintele de cal, care-i servesc şi de arme, o dovedesc. Cu toate astea, pare că se fereşte. Nu dintr-o teamă de nelegiuire sau de gura lumii, ci, mai degrabă, dintr-un sentiment moromeţian al comunităţii. În care eşti, şi nu eşti. Pe care o iei peste picior, schimbând vorba când omul te întreabă ceva, sau trimiţând pe fieştecare la dracu’ după cum îţi convine. Imaginea cult a s