Între atitudinile alergice la postmodernismul autohton se numără şi himerismul. Curiozitatea, căci există una, vine de la faptul că noţiunea nu este teoretizată şi sus- ţinută de o grupare anume, ci de un singur scriitor. Lui Vasile Baghiu îi prieşte ipostaza donquijotescă.
Şi e perseverent. Aşa se face că între 1998 şi 2010 a publicat patru manifeste ale „curentului” himerist, considerându-l cea mai coerentă direcţie poetică de la onirişti încoace. Cu ecouri, ce-i drept, cam firave. Programul teoretic l-a susţinut cu 12 volume, majoritatea de poezii (inclusiv antologii de autor) şi doar două de proză: povestirile din Punctul de plecare (2004) şi romanul Ospiciul (2006).
De curând a publicat un alt roman, Planuri de viaţă. Puternic ancorat în teoriile himeriste, volumul nu cred să surprindă publicul său de poezie. Dar să vedem ce este himerismul. Totul începe cândva înainte de 1989. Cum călătoriile în străinătate sunt aproape imposibile, iar cele exotice ţin de iluzoriu, scriitorul îşi inventează un alter ego livresc ce călătoreşte în locul lui prin zone idealizate. Se conturează astfel o formă de libertate. Doar că imaginarul nu rămâne la un stadiu al visării poetice; el este convertit într-un fel de ontologie a vieţii trăite direct prin poezie. Sintetic formulat, himerismul structurează dedublarea în variaţiuni ale expresionismului, privilegiind un eu liric ce aparţine unui globe trotter cu antene romantice, un Himerus Alter – cum îşi numeşte Vasile Baghiu eul artistic; el investighează şi execută plonjări în timp şi istorie, revizitând mituri şi sentinţe pentru a le dilua în semnele expresionismului regenerat.
Lipsesc din roman o bună parte din termenii care invadează poezia lui Baghiu, cu precădere cei medicali, împrumutaţi, fără îndoială, de la expresioniştii germani. Atmosfera morbidă este refăcută doar de textul memorialistic al tatălui,
