Recitesc, după mai bine de un deceniu, ultimul roman al lui Saul Bellow, Ravelstein, în traducerea de la Polirom a Antoanetei Ralian, cu o postfaţă datorată lui Sorin Antohi, care mă agasează din nou printr-o erudiţie, nu fără parada de rigoare, complet inadecvată, fiind vorba de o operă de ficţiune.

Mă întreb, astăzi, ca şi ieri, la ce bun să citim un roman exclusiv ca unul cu cheie şi, încă, dintr-o perspectivă ideologică strictă. Lui Sorin Antohi nu pare a-i fi cunoscut faptul că Bietul Ioanide, romanul lui G.Călinescu, a fost interzis, nu mult după apariţia lui în 1953, pentru că nu prezenta în tuşe destul de apăsate critic Mişcarea (legionară, fireşte). S-ar fi gândit de două ori înainte de a-i reproşa lui Bellow că apasă prea tare asupra trecutului gardist al lui Mircea Eliade. Totul nu este însă doar o problemă de atitudine ideologică. E vorba de o confuzie între realitatea presupusă a sta la baza romanului şi caracterul esenţialmente fictiv al acestuia ca operă de literatură. Ravelstein nu este, în intenţia lui Bellow, nici măcar operă de memorialistică, ci roman curat. Scrie autorul prefeţei: „Ceea ce le reproşez lui Chick (naratorul – N.M.) şi lui Bellow este colportarea unor afirmaţii nefondate, precum şi tonul general de dispreţ, condamnare şi calomnie”. Îmi vine să subliniez aproape toate cuvintele: cum să-i reproşezi (auzi vorbă!) unui romancier că pune în circulaţie afirmaţii nefondate şi calomnioase pe seama unui personaj al său? Faptul că Ravelstein sau Bietul Ioanide pot fi interpretate şi ca romane cu cheie nu-l scuteşte pe comentator de respectarea statutului fictiv al evenimentelor şi personajelor. Gaittany nu e Al. Rosetti, Pomponescu nu e Andrei Oţetea, nici chiar bietul Ioanide (a se remarca ironia epitetului) nu e Călinescu. Tot aşa cum Chick nu e Bellow, Abe Ravelstein nu e Allan Bloom, iar Radu Grielescu nu e Mircea Eliade. Oricî