Edgar Morin publică, în 1951, L’Homme et la mort. Excelent primită de critică, nu se vinde pe măsura aşteptărilor. Revoluţia morţii nu se declanşase încă, în anii ’50 nu puteai merge în vizită cu o carte despre moarte în dar. `

Deşi, mai apoi, au fost destule semne că ne îndreptăm spre „une tentative d’assumer le dialogue avec la mort”, revoluţia sexuală se răspândeşte rapid în lume şi e îmbrăţişată cu entuziasm, dar nu tot astfel se întâmplă cu moartea. Ea rămâne în continuare nepopulară, reforma întârzie. Discursul despre cea mai importantă trăsătură a omului are încă straturi groase de tabu.

În era carrefour-ului, linearitatea destinului pare abolită. În bulucul de libertăţi zgomotoase şi de obiecte colorate care îmbie din toate părţile, moartea nu poate fi decât urmarea vreunui complot duşmănos. Omul e surprins de moarte, fiindcă ştiinţa morţii (sintagmă din laboratorul eminescian pe care am împrumutat-o ca titlu pentru cărţile mele despre înfăţişările morţii) nu e înnăscută, iar societatea nu şi-o ia în sarcină. Prosperitatea, succesul, progresul se definesc, toate, prin ocultarea finitudinii. Într-o lume fascinată şi modelată de comunicare, moartea poate apărea ca indecentă, căci retează relaţia. Insuportabil şi dătător de panică, „fără-răspunsul” ei se cere „muşamalizat” prin scenarii acceptabile ale muritudinii. Dacă lumea reală e finită şi duce inevitabil spre moarte, lumea ficţională e altă lume, una care lasă întreagă libertatea alegerii, dar şi gândul fără limite. Adaptare la moarte e, în fond, orice creaţie umană. Trăirea agoniei, disperarea, amănunţirea bolii, obsesia sfârşitului sunt trepte ale reformei morţii. Faţă în faţă cu timpul şi cu moartea, ambele ne-reale, adică de necuprins în formule/forme direct palpabile, dar, totodată, foarte „reale” consumatoare ale fiinţei muritoare, omul are doar soluţia ficţiunilor în lanţ care s