Cunoscuta expresie fran- ţuzească „Partir c’est mourir un peu” se verifică în cazul poetului român Sebastian Reichmann, devenit, de patru decenii aproape, poetul francez Sebastien Reichmann.

Debutat de Miron Radu Paraschivescu în perioada de aur a suplimentului craiovean „Povestea vorbii”, Reichmann a reuşit să publice în deceniile şapte şi opt ale secolului trecut două volume de poezie, înainte ca „Tezele din iulie” 1971 şi chestiuni familiale să-l convingă că e mai bine să emigreze. Ceea ce şi face în 1972, ajungând mai întâi în Israel, ca mai toţi evreii români a căror libertate statul român din vremea aceea o vindea pe dolari, pentru ca ulterior să ajungă la Paris, unde a luat totul de la capăt, specializându-se în psihologie socială. Din 1977 a început să publice direct în limba ţării adoptive, opera sa franţuzească numărând până în prezent şase volume.

Este şi explicabil, de altfel, de ce în România poetul este astăzi un nume cunoscut doar pasionaţilor de literatură. În tinereţe, nu făcuse parte din establishmentul literar şi nici măcar nu gravitase în jurul său. Tinerii scriitori promovaţi de Miron Radu Paraschivescu la „Povestea vorbii” în perioada în care a debutat Reichmann, între care se aflau Leonid Dimov, Dumitru Ţepeneag, Vintilă Ivănceanu ori Virgil Mazilescu, erau „oile negre” ale zilei, cei cărora li se cenzurau creaţiile şi le erau retrase cărţile din librării, în nici un caz vedete. Foarte just observă, de altfel, Ion Bogdan Lefter în prefaţa volumului: „tânărul poet care părăsea România (…) la mai puţin de 26 de ani n-avusese când să ajungă îndeajuns de notoriu pentru ca amintirea să-i fie păstrată în lumea literară autohtonă timp de aproape trei decenii, câte aveau să se scurgă până la sfârşitul regimului. Nonconformist, fusese remarcat, comentat, elogiat estetic şi criticat ideologic, dar rămăsese un marginal, fără vocaţie vedet