"Într-un loc iubit”
De mers, merg pe jos. Întotdeauna. Fie că frământă colbul drumurilor de ţară, fie că sunt aliniaţi de-a lungul asfaltului, pasul este cel care le măsoară distanţele. Iar ele nu sunt scurte. Se trezesc odată cu soarele şi se culcă atunci când ultima geană de lumină se stinge. Merg aşezat, zile întregi. Şi cântă. Mai ales cântă.
"Nu lăsa Măicuţă, să pierim pe cale,
Că noi suntem fiii lacrimilor tale”.
Acesta este rostul lor, al pelerinilor Prea Curatei. Sunt printre ultimii din Europa şi printre puţinii din lumea întreagă. Călătoresc la fel ca cei de acum o mie sau două mii de ani. Nesmintiţi de vremurile nebune, neispitiţi de confortul zilelor noastre. De maşini nu vor să ştie. Le-ar risipi tihna. Şi ruga.
Rânduiala pelerinajului lor începe cu câteva zile înainte de praznicul Adormirii Maicii Domnului. Se strâng la biserică. Întotdeauna. Apoi se roagă împreună cu preotul şi cu ceilalţi credincioşi. În cele din urmă, satul îi petrece. Când se întorc acasă, nu îi mai recunoşti. Prăznuirea Prea Sfintei cere jertfă. Şi înviere. Sunt alţii pentru că fiecare renaşte în alt fel. Unii îşi găsesc liniştea, alţii tămăduirea de vreun beteşug, alţii izbăvirea de vreo năpastă. Dar nici unul nu mai e la fel. Îi schimbă revederea cu Prea Curata.
În Ardeal, alergă la ea cu sutele de mii. Mai ales la Nicula, acolo unde e icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni. Ajung la mânăstire şi aşteaptă praznicul sub cerul liber. Nu se tulbură de ploaie, nu îi alungă frigul. Ocolesc bătrâna bisericuţă de lemn pe coate şi pe genunchi. Cântă, se roagă şi aşteaptă. Mai ales aşteaptă. Pentru ei, Maica Domnului e prezentă şi vie - "O, Măicuţă Sfântă, cu drag am venit / La Tine Măicuţă, într-un loc iubit”. Iar dacă ai răbdare şi credinţă, o întâlneşti. La fel ca pe o rudă plecată de acasă. Pentru puţin. Cât să schimbe o
