Romanul lui Miguel de Cervantes a inspirat, începând din 1743, zeci de coregrafi, din aria de cultură europeană şi din extensia ei nordamericană. Toţi au dorit să dea viaţă, pe scenă, cavalerului rătăcitor, care a încercat să transpună în lumea noastră pedestră virtuţile lumii sale ideale.
Un atare demers, sortit de la bun început eşecului, amestec de splendoare şi deriziune, a fost evocat după puterea de înţelegere a fiecărei epoci şi a fiecărui creator, de peste două sute şaizeci de ani. Amintim doar câteva nume, aflate în prima linie a Istoriei Dansului, cum ar fi J. G. Noverre (1758), A. Bournonville (1837), Paolo Taglioni (1859 şi 1850) – acesta din urmă deoarece frumosul său sigiliu se află la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti – şi, în fine, Marius Petipa (1869) şi Alexandr Gorski (1900), întrucât varianta combinată a celor doi a văzut din nou lumina rampei cu ocazia recentei premiere de pe scena Operei Naţionale Bucureşti, pe muzică de Ludwig Minkus. Mai amintim şi alte nume de prestigiu, care au folosit însă altă muzică şi ale căror creaţii cu Don Quijote nu au ajuns niciodată pe meleagurile noastre, cum ar fi Ninette de Valois (1950), Serge Lifar (1950), George Balanchine (1965), John Neumeier (1980), Birgit Cullberg (1988) sau Victor Ullate (1998) – chiar dacă publicul românesc a putut vedea alte creaţii ale unora dintre ei.
În varianta Petipa – Gorski, nu lupta acestui nobil personaj pentru onoare, dreptate şi o dragoste ideală iese în relief, ci numai ridicolul luptei sale cu morile de vânt, personajul fiind, de fapt, doar un pretext pentru puneri în scenă, cu costume şi decoruri fastuoase, a unor dansuri spaniole şi a unor spectaculoase variaţii clasice. Spectacolul astfel conceput este unul vivace, spumos, menit să destindă. Mai mult nu i se poate cere de la bun început. Dar nici mai puţin. Or, această premieră cu Don Quijote,
