autopamflet

aş fi vrut să-mi intitulez aceste rânduri ura de sine

aş fi vrut să-mi demolez prin ele tot ce am construit vreodată

numai că privind în urmă constat că n-am construit nimic

altceva decât acest cadavru în devenire

această carne putredă care mai stă pe mine un timp nedefinit

aceste cuvinte şi ele putrede împotriva cărora mă ridicam altădată

cu energia specifică vârstelor

iată nu mă mai pot privi în ochi

ca să nu văd acolo ceea ce n-am vrut să văd în ochii altora

de-a lungul zecilor de ani în care am crezut că sunt viu

nu-mi mai vine nici să mă uit la mine de sus aşa cum făceam

convins că eu sunt dincolo de toate acestea

şi de oase şi de piele şi de dorurile mele

acum se zăreşte scadenţa şi nici pe asta nu-mi vine să o privesc în faţă

demn şi solemn aşa cum credeam altădată că o s-o fac

se apropie şi ceea ce am crezut în copilărie că nu e pentru mine

nu s-a găsit leac împotriva morţii şi bine că nu s-a găsit

cum nu s-a găsit leac împotriva prostiei şi bine că nu s-a găsit

ce ne-am fi făcut cu atâtea miliarde de veşnic vii

ce ne-am fi făcut cu atâtea miliarde de deştepţi

plictisindu-ne cu minţile lor descuiate de tot

aici în mod normal s-ar pune un semn de întrebare

numai că nici semnele astea nu mai sunt normale după ce te-ai văzut

în noua ta înfăţişare deloc liber consimţită

ar trebui să cer iertare tuturor celor cu care am vorbit măcar un cuvânt

pentru că le-am irosit o clipă din viaţa atât de scurtă a lor

ar trebui să cer iertare bărbaţilor şi femeilor şi copiilor

pe care nu i-am putut suferi niciodată

şi tuturor celor care au crezut că mă iubesc atunci demult

iar eu le-am întors spatele imaginându-mi că am alte preocupări

nu aveam eu eram nimeni care se