Într-un august în flăcări pe care nu-l poate stinge nici un bloc de gheață, cînd ne simțim trăind, vorba poetului, în miezul unui ev aprins, în vara aceasta a vrajbei noastre din care nu ne mai putem smulge și în care oameni trecuți de mult de prima tinerețe au ajuns, pentru prima oară, să ia în calcul posibilitatea emigrării, iar prietenii, cotropiți de politic, au ajuns să se uite chiondorîș unii la alții, și Olimpiada londoneză a rămas – ce ne-am fi făcut fără ea? – unicul subiect acceptat de discuție, deși polemicile politice nu lipsesc nici aici, sub soarele acesta năucitor care ne lichefiază creierul și ni-l scurge ca pe un ceas dalinian – o!, măcar de-am putea pune toată isteria pe seama minților înfierbîntate de soare –, în augustul acesta încins în care ne citim îngroziți unii pe alții și ne reținem cu greu să punem mîna pe telefon ca să lansăm întrebarea care ne macină: „Tu chiar crezi ce scrii?“ și ne ferim să formulăm cu glas tare alte întrebări, încă și mai țepoase, cum ar fi: „Doamne, cum pot să scrie așa ceva, e doar prostie, orbire sau altceva?“, „Cum se pot compromite în așa hal, nu mai are nimeni rușine?“ – pentru că nu se va uita, nimic nu se uită, vorbele spuse sau scrise au greutatea lor și rămîn, în memorie sau pe hîrtie, rămîn, nimeni și nimic nu le mai pot șterge –, în augustul acesta excesiv în care ura față de Băsescu îi face pe unii să accepte și chiar să justifice halucinant orice porcărie din partea celor care vor să-l dea jos, în augustul acesta hîd în care, în numele principiilor călcate voios în picioare, apele par să se aleagă și ziare și reviste își pierd pe rînd colaboratori și cititori, în luna aceasta fierbinte în care pînă și punctele cardinale par să se fi topit, lăsîndu-ne să orbecăim fără repere, în vara asta hapsînă în care mulți par să-și fi pierdut proprietatea termenilor și tot ce pentru unii e pai pentru alții e bîrn