Lapis Lazuli

Că dragostea e o adicţie, că femeia pe care-o iu­beşti devine pentru tine un drog puternic, care se in­sinuează în fibra fiinţei tale şi o modifică, este dincolo de orice îndoială. Ca şi-n cazul drogurilor, uneori adicţia se instalează chiar şi după prima doză - fai­moasa dragoste la prima vedere - iar alte­ori, vieţuirea îndelungată alături de ci­ne­va nu reuşeşte să-ţi dea decât o de­pen­denţă psi­hologică, fără efecte somatice. Re­tra­ge­rea femeii iubite din metabolismul tău nu are, de multe ori, efecte mai puţin dramatice decât privarea de he­ro­ină. De-a lungul vieţii mele am trăit de câ­teva ori situaţia devas­ta­toare a celui părăsit, după ce ajunsese să nu-şi mai poată imagina viaţa decât alături de ea.

Deodată, totul devine cenuşiu şi vii­to­rul dispare. Începi să te întrebi, di­mi­neaţa, cum vei supravieţui până la prânz, iar la prânz - de ce ai mai trăi până seara. Drogaţii aflaţi în chinurile sevrajului sunt spitalizaţi şi asistaţi medical, li se pun la dispoziţie droguri de sub­stituţie şi suport psihologic. Pe cei în­dră­gostiţi fără speranţă, pe cei ce trăiesc tortura teribilă a smulgerii, nu de lângă femeia iu­bită, ci a acesteia din propria lor carne, din pro­­pria lor minte, nu-i ajută nimeni. Sunt ca­zuri de urgenţă medicală ce se con­sumă-n singu­rătate şi nepăsare. Trecerea peste tra­u­mă durează uneori ani, uneori rana nu se-nchi­­­de niciodată, uneori cel ce şi-a văzut amputat organul vital al femeii de lângă el rămâne schi­lodit pentru totdeauna.

Îmi amintesc serile îngrozitoare de după despăr­ţi­rea de prietena mea din facultate, după care am suferit mai bine de cinci ani. Mă temeam de acele seri ca de nimic altceva. În timpul zilei mă luam cu alte treburi, eram profesor, predam la copii mici, uneori mai ie­şeam cu un prieten la un tenis. Era suportabil. Dar se­rile erau tortură pură, ca pe un scaun dentar,