* Dispreţuit şi ponegrit, considerat bun doar pentru porci, ştirul este, de fapt, foarte bogat în vitamine şi minerale. În scrierile sanscrite, planta este menţionată cu rangul de regină a nemuririi, aztecii o socoteau hrană a imortalităţii, iar grecii antici o denumeau "amaranthus” - planta care nu moare *

"Boabele lui Dumnezeu”

Istoria cultivării ştirului (Amaranthus retroflexus) începe demult, în urmă cu peste opt mii de ani, iar povestea lui este pe cât de uimitoare, pe atât de neferi­cită. Popoarele precolumbiene, aztecii şi incaşii, au fost primii care au descoperit că ştirul este cu mult mai hrănitor decât porumbul şi grâul, cu un bogat conţinut în substanţe nutritive, vitamine şi minerale, un excelent energizant. Amarantul nu era numai un produs alimen­tar de bază, ci şi un remediu aproape mi­raculos, ameliorând durerile he­mo­roi­dale şi tratând răceala, dia­reea, tul­burările nervoase, diversele afecţiuni ale pielii. Cu sirop de ştir erau hrăniţi toţi copiii nou-năs­cuţi, iar războinicii îl consumau pentru a dobândi energie şi putere în cam­paniile lungi şi dure.

Denumit şi "boabele lui Dum­ne­zeu”, ştirul era la fel de preţios ca au­rul. Ultimul conducător al Im­periu­lui aztec, Montezuma al II-lea, primea an de an, ca tri­but de la su­puşii săi din provinciile vasale pe care le gu­verna, zeci de mii de tone de seminţe de ştir. Cu pro­prietăţile sale unice, ştirul era socotit o plantă de ori­gine divină, un dar oferit de zei oamenilor, fiind ve­ne­rat şi folosit ca element sacru în ritualurile reli­gioase. În cin­stea lui se or­ganizau şi fes­tivităţi, îna­intea cărora azte­cii posteau zile în şir. În faţa templelor, se ridicau din făi­nă de ştir uriaşe figu­rine ale unor zeităţi, la care toţi oa­menii se închi­nau. La finalul sărbătorii, făina era împărţită tuturor şi consumată pe loc, fără a fi pre­pa­rată. Cultul ama­rantului