"Uite, aici obişnuiam să dorm vara". Steluţa apasă clanţa uşii din faţă. Pe ea, stă lipită o foaie care anunţă că vom intra în vestiarul fetelor din sala de box de la Buzău. Aerul este îmbâcsit, podeaua scârţâie, sacii par uzaţi până peste măsură, iar cele câteva caloriferele şi-au pierdut cu desăvârşire menirea, stând sprijinite de perete. Dar ei nu-i pasă. Uşa nu se deschide cu uşurinţă, dar Steluţa ştie deja asta: "Un picior poate să facă minuni". Deloc surprinzător, chiar face.

"Aici îmi punea tata o saltea bună. Locul ăsta a fost prima mea cameră", începe să explice cu gesturi mari. Nu pare să glumească, astfel că decizi să păşeşti alături de ea în spaţiul pe care se încăpăţânează să-l descrie drept unul locuibil. Pereţii sunt scorojiţi, e praf peste tot şi faci eforturi mari de imaginaţie pentru a înţelege cum o saltea ar putea intra într-un spaţiu atât de mic. "Îi mulţumeam în fiecare seară lui Dumnezeu că am un loc în care mă pot odihni. Era lux în comparaţie cu o bancă sau cu o pădure", continuă Steluţa parcă ghicind impactul pe care îl are vederea a ceea ce ea numeşte "lux". Ochii mici scrutează vestiarul, de parcă ar pune la loc fiecare element cu care a fost familiarizată pe întreaga perioadă a şederii ei acolo. Căci, deşi este dublă campioană europeană şi vicecampioană mondială, Steluţa Duţă nu uită de unde a plecat. Nici cum. S-a luptat să-şi depăşească condiţia şi a învins. Cu pumnul.

Sauna, reşedinţă de iarnă

Energică, Steluţa iese din vestiar: "Iarna dormeam în saună. Înainte să plece acasă, tata îmi lăsa o temperatură bună, să pot şi eu să am un somn decent". Constantin Voicilaş aprobă scurt din cap. O urmăreşte cu privirea pe sportiva pe care o antrenează de mai bine de zece ani şi care, în timp, i-a devenit a treia fiică. "Steluţa mi-a umplut golul lăsat de fete. S-au împlinit, au plecat, nu a mai fost nevoie să le port de