Retorica onirismului estetic structural, în varianta poetică a lui Leonid Dimov, se pliază ca o mă- nuşă pe angajarea omului liber într-o istorie constrângătoare.

Ştim acum că poetul a fost „atent” urmărit de Securitate, dovadă cele vreo 2000 pagini rezultate, numărul delatorilor săi fiind peste 20. (Luminiţa Corneanu, Leonid Dimov în Arhiva CNSAS, în România literară, nr. 21, 2011.) De altfel, în răspunsurile sale la un chestionar, L. Dimov exprima opinii insolite şi insolente pentru momentul istoric şi cultural „socialist”. Versurile politice se circumscriu „modelului goliardic”. Şi: „În acest sens cel mai semnificativ poet politic mi se pare Baudelaire.” (Cf. Adrian Păunescu, Sub semnul întrebării, Ed. Cartea Românească, 1979.)

Ca o parabolă antitotalitară poate fi citit poemul Vitraliu, din volumul Dialectica vârstelor (1977), din care reţin şi poemul următor. Existenţa de aici este una a recluziunii. Prizonierii într-un spaţiu al nonsensului stau sub crucea care substituie soarele: „Suntem cu toţii prinşi în lanţ/ Pe străzi absurde, în Bizanţ.” Geografia degradării şi a căderii e precizată: „Pe marea râpă levantină”. Retorica atrage numeroase imagini ciudate, şocante, absurde. Din monologul, condus până la sfârşitul poemului, al Sihastrului „prins în mozaice”, reţinem că el se crede „un semn scobit în zid/ (...) Sunt eu, crucificat pe spate”. Şi alte lucruri sunt unite într-un fel surprinzător, în timp ce el contemplă metamorfoza („Mi-e zidul sticlă, lutul apă”, a doua metamorfoză producându-se când „A înviat o mucenică”), în aşteptarea zadarnicei fugi generale. E de la sine înţeleasă analogia cu Arpièges-ul lui D. Ţepeneag.

O „nuvelă”, cum ar spune un critic, O dimineaţă în curte, are un moto din Baudelaire, despre o sectă timidă şi disidentă care se laudă că obiectele naturii hâde au fost alungate. Nişte indivizi, „lănţarii” (o femeie şi