În general, se cunoaşte cum au decurs lucrurile în privinţa actului istoric de la 23 august 1944, când tânărul pe atunci Rege Mihai I şi-a asumat răspunderea pentru întoarcerea armelor şi continuarea războiului până la victoria finală asupra fascimului , care, în lumina strategiei Aliaţilor, "capitulare fără condiţii", ar fi însemnat distrugerea totală a ţării noastre, ce urma să aibă soarta Germaniei şi a Berlinului. Imediat după proclamaţia Regelui de ora 22.30 din seara zilei de 23 august, „întreaga suflare românească a fost profund impresionată de vestea transmisă ţării pe calea undelor de tânărul şi iubitul nostru Rege. (...) O mare animaţie se observă în oraş, lumea circulă pe străzi cu înfrigurare, fiecare căutând un prieten sau cunoscut căruia să-i transmită marea veste" (Arhiva Ministerului Apărării). Aveam atunci 14 ani şi îmi amintesc că şi în satul meu au ieşit toţi oamenii, cu mic, cu mare, pe străzi, bucurându-se ca de o veste uimitoare, întrebându-se: «oare acum ce se va întâmpla?!»".

Nemulţumirea Anei Pauker

Şi s-a întâmplat că ostaşii noştri, pătrunşi de un înalt patriotism, au dat lupte hotărâtoare depresurând, la început, ­Bucureştiul şi zonele limitrofe de armata inamică, astfel că, între 24 şi 31 august întreg ­teritoriul românesc (fără provinciile pierdute în 1940) a fost eliberat. Ceea ce a înfuriat-o cumplit pe şefa comunistă Ana Pauker, care, imediat ce a pus piciorul pe pământul României venind de la Moscova, a imputat comuniştilor care s-au implicat şi ei în eveniment că trebuiau să aştepte ca Bucureştiul şi România să fie „eliberate de Armata Roşie, pentru că, atunci afirma ea mai în surdină, se terminau toate, inclusiv Monarhia".

Dar armata română a continuat luptele în Ungaria şi Cehoslovacia, alături de noii aliaţi impuşi de împrejurări, sovieticii, deschizând astfel un coridor liber, de peste 800 km, spre vest. Radi