Se spune că e dificil să mai scrii poezie foarte bună după o anumită vîrstă. Oare? Angela Marinescu se numără printre poeţii care infirmă această regulă „organică“. Nu doar că a făcut corp comun cu visceralitatea metafizică, oximoronică a „nouăzecismului“ (de la Ioan Es. Pop la Daniel Bănulescu) şi, apoi, cu anarhismul răsturnat al „milenarismului“ (în linia Marius Ianuş-Ruxandra Novac, cu o buclă autenticistă la Elena Vlădăreanu); dar, în tot acest interval postrevoluţionar, a dat multe volume noi, aproape toate remarcabile. De apreciat această capacitate, rară, de regenerare. Acolo unde alţi poeţi recondiţionează, reciclează şi ne oferă tot mai întristătoare autopastişe, Angela Marinescu dă la maturitate impresia curioasă că este aceeaşi şi totuşi sensibil diferită de la o carte la alta. Sub acest prezent continuu începe să se vadă, însă, mai bine traiectoria poeziei şi a poeticităţii. Autoarea a început, de o vreme, să-şi reediteze volumele, nu după un plan sistematic, ci la modul haotic. În Probleme personale (antologia din 2010, alcătuită de Gellu Dorian) sînt incluse Var (1989), Cocoşul s-a ascuns în tăietură (1996), Fugi postmoderne (2000), Limbajul dispariţiei (2006), Întîmplări derizorii de sfîrşit (2006) şi Probleme personale (2009). În Blindajul final (Opere, I, tot în 2010), apar Structura nopţii (1979), Blindajul final (1981) şiParcul (1991). În fine, în prezentul Sînge albastru, regăsim debutul poetei, într-o elegantă ediţie revăzută. Sub reeditările amestecînd vîrstele şi criteriile, punctul iniţial de acţiune poetică merită revizitat odată cu scriitoarea ieşită în arenă în 1969, într-un moment extrem de favorabil libertăţilor artistice (sîntem aproape de 1968 şi încă n-a venit anul „Tezelor din Iulie“) şi într-un climat de pasionantă emulaţie literară. Cîmpul a fost ocupat şi aproape saturat de membrii generaţiei ’60, unii prezenţi şi în manual