Homosexualitatea nu va fi privită niciodată cu ochi buni în România noastră de căruţă, oricâte pretenţii ar ridica asociaţiile mondiale privind protecţia minorităţilor. Iar despre căsătoriile între homosexuali, încuviinţate de statele dezvoltate ale lumii şi tot mai răspândite deci, nici nu va putea fi vorba vreodată la noi.
Când vorbim de duşmanii de moarte ai homosexualităţii nu ne referim doar la inşi reduşi ca Gigi Becali sau la parşivii purtători de sutane, care propovăduiesc toleranţa, fără să o practice. Dar am cunoscut oameni cu pretenţii, inşi luminaţi de studii înalte care se opun cu sălbăticie acestui mod de viaţă. Un mod de viaţă care, până la urmă, reprezintă o opţiune personală a fiecăruia.
Argumentul adversarilor e că această orientare implică un calcul matematic foarte simplu: orice homosexual are nevoie obligatoriu de cel puţin încă un homosexual. Iar dacă el nu există sau mai degrabă nu e disponibil pe piaţă, atunci trebuie să fie corupt cineva, să se modeleze un lut proaspăt în forme homo. În ciuda calculului matematic, mă întreb: şi dacă ar fi aşa, ce ar fi rău ? Se vede că nu întâmplător unul ca Hitler îi ura şi-i ucidea pe homosexuali.
Şi pe timpul comunismului era rentabilă vânătoarea de poponauţi. Un critic plastic aflase că un mare regizor şi actor avea opţiuni sexuale pe acest sens de circulaţie interzis. Ca urmare, l-a pândit zile în şir cu un aparat foto spânzurat de gât, cocoţându-se, pentru maximă vizibilitate, între crengile unui pom din faţa casei. Când au venit momentele fierbinţi cu amantul, pac ! – l-a tras în poză.
Pe baza probelor foto, regizorul actor a fost arestat şi trimis ani grei la ocnă. Bunurile, începând cu locuinţa, i-au fost confiscate.
Gând la gând cu bucurie, pentru că, după câteva zile, în casa lui avea să se mute chiar criticul plastic, care realizase montajul foto incriminator. Nenoroc
