În perioada medievală, ţapii ispăşitori pentru tot ceea ce oamenii nu puteau să explice erau vrăjitoarele. Era suficient să ştii vreo plantă medicinală, să ai un semn din naştere sau să ţii o pisică în casă, pentru că erai considerată vrăjitoare. Dacă practicantele magiei din alte ţări europene erau arse de vii sau aruncate în apă clocotită, englezii îşi pedepseau vrăjitoarele prin spânzurare.
În 1486, doi călugări dominicani, inchizitori ai Bisericii Catolice, scriau "Malleus Maleficarum" (Ciocanul vrăjitoarelor), în care descriau practicile vrăjitoreşti. Publicat un an mai târziu, el a devenit unul din cele mai faimoase şi mai aplicate ghiduri despre cum să identifici, să interoghezi şi să condamni o vrăjitoare.
În timpul dinastiei Tudorilor (jumătatea secolului XV-începutul secolului XVII), soarta vrăjitoarelor era ceva mai bună decât a surorilor lor din Germania sau Olanda. Unele vrăjitoare ajungeau chiar să fie respectate- mai ales pentru că cunoşteau plantele medicinale, iar gentlemenii excentrici care făceau experimente de tot felul erau catalogaţi mai degrabă drept oameni de ştiinţă decât magicieni, potrivit History Today .
Totuşi, toleranţa în Anglia medievală nu era universală: vrăjitoarele prinse de Inchiziţie sau de comunitate plăteau, cel mai des, cu viaţa. Cele care scăpau de judecata autorităţilor locale trebuiau să treacă o serie de probe: unul din cele mai uzitate era cea cu înotatul-vrăjitoarea era aruncată într-un lac şi, dacă plutea, era vinovată; dacă era nevinovată, trebuia să se scufunde. O altă probă era cântărirea în contrapondere cu Biblia: dacă Biblia era mai grea, atunci în mod cert oamenii aveau de-a face cu o vrăjitoare. Dacă practicantele magiei din alte ţări europene erau arse de vii sau aruncate în apă clocotită (uneori erau strangulate înainte de aceste proceduri), englezii preferau să le spânzure.
De regul
