La o diferenţă de generaţii de aproape un deceniu, am întîlnit două artiste care şi-au secondat, din studenţie, cariera similară a soţului cu care împart, de-o viaţă, greutatea numelui de afiş. Ana Ilfo­veanu (n. 1947) şi Elena Vlad (n. 1956) şi-au trasat, cu firească şi onestă delicateţe-în-tenacitate, „drumul“ propriu. Mi­nunat subliminară, am identificat tocmai metafora „cărării“ în organizarea imaginarului lor plastic. Drumul iernatic de sat colinar, abia atins de împrimăvărare, tomnatic veştejit sau în crug de vară carbonizată, o interesează pe pictoriţa Ana Ruxandra Ilfoveanu de la începutul anilor 2000, de cînd s-a manifestat pe simeze cu mai mult de o expoziţie pe an. Este vorba despre mari şi tensionate uleiuri pe pînză. Pictoriţă cu suflu expresionist şi prolifică desenatoare în tuşuri, Ana Ruxandra reia o emoţie mai veche, de aproape un deceniu, în faţa unui motiv pictural domestic, drumul prăvălit al unui sat de muncel. Seria uliţelor a fost documentată fotografic şi grafic în zeci de guaşe, făcute la „motiv“, adică în reşedinţa pitorească a familiei Ilfo­veanu de la Rădeşti, lîngă Câmpu­lung Muscel. În recentele expoziţii, Ana ne-a obişnuit şi cu scene de iarmaroc cvasimedieval, onorînd o direcţie consecventă a narativului parabolic din pictura noastră. Dubla sa valenţă pentru peisagism şi narativism devine un balans spectaculos de formulă stilistică, precum un salt dinspre Anton Pann la Emil Botta, dinspre Nastratin spre „moina“ bacoviană: „Şi toamna, şi iarna/ Co­boară-amîndouă;/ Şi plouă, şi ninge,/ Şi ninge, şi plouă“. Tăietura figurativului pe care-l practică Ana Ruxandra, în peisaj sau în compoziţiile sale „dramatizate“, are o formulă energetică unitară, o marcă personală, fie pentru morfologia chipurilor, fie pentru notaţia topografică. Este vorba despre o anu­me asprime cu francheţe, o fluenţă aluvionară prin eludarea detaliului ca ornamen