„…mulţumesc, bine, îmi răspunde de la capătul firului moartea”, aşa scrie, într-un vers, Octavian Doclin.

„Şi mor treptat, şi iarăşi nu mai mor…”. Gheorghe Pruncuţ.

Cădem de acord: tot timpul aşteptăm să treacă timpul. Găsim noi câte un pretext!

Primesc de la Jean Pop reeditarea Teritoriilor lui Mircea Zaciu, completată cu fragmente de jurnal, din aceeaşi epocă, inedite. Mă duc direct la acestea. Judecăţile critice rezistă, n-au îmbătrânit. Găsesc şi fraze care-mi „sună”: „Cred mai degrabă că omul era un naiv şi un timid, care nu îndrăznea să contrarieze (…). A brusca şi a rosti sentinţe critice severe i se părea şi riscant şi contrazicea o anume delicateţe sufletească.” Mă recunosc, deşi aici e vorba de o casă mare: Mallarmé. Înţeleg şi restul: „Singure aprecierile despre Rimbaud au un accent intelectual real.” Dacă nici despre Rimbaud n-ar fi spus ce gândea, ar fi fost un pauvre type. În rest, şi eu l-aş fi lăudat în gura mare pe François Coppée.

Pentru Julien Green, scriem jurnal ca să oprim timpul. Zaciu crede altceva: avem nevoie de un confident şi de o armură împotriva lumii. Nu caut o cauză unică. Eu, scriu ca să scriu, şi din histrionism. E drept, nici n-aş zice, de ani buni, că „ţin” jurnal.

În Teritorii, Mircea Zaciu scrie o excelentă pagină de proză, după care notează: „(Toate astea n-au fost tocmai aşa, dar puteau să şi fie…)”. E în perfectă regulă. Poţi, într-o carte autobiografică, să povesteşti oricum o întâmplare dacă recunoşti că ai modificat realitatea. Dar să scrii „de la faţa locului” despre revolta studenţilor parizieni din 1968 fără să menţionezi că nu erai la Paris în zilele acelea este, cum să zic…

Închei jurnalul adiacent Teritoriilor cu destule rezerve faţă de omul la care am ţinut mult, dar şi tulburat de tristeţea lui datorată unei incurabile susceptibilităţi: „Oamenii