N-ar fi trebuit să se întâlnească niciodată. Era ultima femeie care ar fi trebuit să se urce în acea mașină. Era ultima mașină în care trebuia să se urce acea femeie.
Mona Pivniceru trebuia să fie ministru. Cel mai important ministru: al Justiției. Omul (mă rog, femeia) pe care stăteau cu ochii fixați o țară întreagă. Bașca Europa și America. Mai ales de când, dând pe-afară de prea plinul sinelui, Voiculescu s-a scăpat imprudent: „Nu vom avea puterea cu adevărat până nu vom pune mâna pe Justiție!”
Toată vânzoleala asta insurecțională, care riscă să ne arunce peste mantinela Europei, are ca miză controlul Justiției. Dezamorsarea dosarelor marilor granguri (Voiculescu e unul din ei), ale căror condamnări ticăie fatal. Și, în final, instaurarea marii păci penale. O imunitate paradisiacă de sfârșit de lume. În care lupul și mielul, hoțul și procurorul să se aibă ca frații.
Sigur că USL se jură că nu-i așa, să moară mama, se bate cu pumnii în piept, „ui hev ă sitiueișăn hir”. Dar tot ce face demonstrează contrariul. „Ză sitiueișăn” pute atât de urât că izul a intrat pe sub ușile capitonate ale cancelariilor lumii civilizate. De-aia o puzderie de emisari occidentali bătătorește drumul la București. Mai avem puțin și ne trezim cu autostrada gata până la Nădlac.
Așa an fost târnosiți fără precedent în raportul pe Justiție din iulie. Așa au fost date toate programările peste cap și vom avea încă un raport la sfârșitul anului. Justiția este privită de Occident ca un turnesol al evoluțiilor din slinoasa eprubetă românescă. Iar cea care trebuia să prezinte turnesolul la control era însăși Mona Pivniceru.
„Doar nu m-am suit în mașina lui Nuțu Cămătaru!”, a explodat distinsa femeie. „Vreau să fiu un om liber. Eu sunt un om simplu, nu-mi place să fiu urmărit. Nu am voie să vorbesc cu cine vreu eu?”, a mimat Pivniceru naivitatea indignată. Nu! De trei ori nu
