Biografia istoricului literar Ion Stăvăruş (1928–1988) începe să fie cunoscută în detaliu graţie unei superioare înţelegeri manifestate de soţia sa, Constanţa Stăvăruş, dar, mai ales, de fiica sa, Doina, care au răspuns cu promptitudine la solicitarea noastră de a rescrie, din altă perspectivă, itinerariul fizic şi intelectual al unui cărturar autentic1.

Opera de cercetare, istorie şi critică literară a universitarului de la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti a fost restituită2, cu rigoare, în ultimul timp, după ce i s-a elaborat o bibliografie completă a ceea ce a scris şi a publicat cel mai însemnat biograf şi exeget al poetei Elena Văcărescu3.

Profesorul Ion Stăvăruş ştia multă carte, era temeinic informat şi poseda o enormă sumă de lecturi din literatura română şi universală. Explica şi comenta epoci şi opere literare cu o rară distincţie intelectuală, cu o siguranţă desăvârşită a informaţiei şi cu un farmec special pentru un dascăl format în România postbelică.

Restituirea unor preţioase manuscrise şi documente privitoare la Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu şi Elena Văcărescu se constituie, de fapt, într-o operă de recuperare şi reinterpretare a unor faţete ascunse ale istoriei literare naţionale.

Articolele şi cărţile sale de istorie literară sunt scrise inteligent, conţin precizări, informaţii, date şi interpretări inedite, sunt rodul unor îndelungate cercetări în arhive şi biblioteci din Franţa, Finlanda şi România şi au contribuit, întotdeauna, la elucidarea unor aspecte mai puţin sau deloc cunoscute ale literaturii naţionale.

Gândurile acestea despre istoricul literar Ion Stăvăruş mi-au fost sugerate de o interesantă corespondenţă pe care a purtat-o cu unii dintre contemporanii săi: Şerban Cioculescu, Perpessicius, Al. Dima, Al. Piru, Dimitrie Păcurariu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Dumitru Micu, Pompiliu