De mulţi ani încoace, deopotrivă autorii şi editorii de la noi se plâng că românii postdecembrişti nu mai citesc, ci se uită la televizor şi pe net şi, în consecinţă, cărţile nu se mai vând (în tiraje de zeci de mii, ca pe vremea lui Ceauşescu). Nimic mai adevărat, fapt dovedit de precaritatea discursului public, de apariţia cărţilor de tarabă (sau a tarabelor de cărţi) şi a cărţilor-o-dată-cu-ziarul /revista. Cu alte cuvinte, cartea a devenit, dintr-un obiect aproape sacru, aşezat cu grijă în altarul-bibliotecă din sufragerie, un obiect de banal consum utilitar. Librăria, altădată frecventată regulat ca refugiu dintr-o lume ternă, a devenit parcă un refugiu de nişă faţă de o lume abulic policromă. Se pune astfel întrebarea: Ce rost mai are astăzi cartea? Un răspuns parţial: pentru propagandă politică. Argumentaţie. În secolul al XIX-lea (era să zic secolul trecut), cărţi precum "Originea speciilor" a lui Charles Darwin sau "Coliba unchiului Tom" a lui Hariett Becher Stowe au provocat furtuni serioase şi mutări radicale de conştiinţă nu numai în America. Oamenii de atunci aveau timp, citeau cărţile din scoarţă-n scoarţă, le discutau îndelung şi apăsat (cam la fel de aprins cum comentăm astăzi o declaraţie de presă sau un talk-show) şi fie le respingeau cu un dezgust revoltat, fie le adoptau cu o altruist-romantică patimă. Sunt multe alte titluri de carte care au răvăşit de atunci încoace sufletele şi minţile vajnicilor cititori. Eu, de exemplu, îmi aduc aminte de inocenta mea adolescenţă (la mijlocul anilor '70) temeinic tulburată de dezvăluirile din "Caloianul" lui Ion Lăncrănjan sau de istoria diferită din "Delirul" lui Marin Preda. Citesc acum, într-o carte de istorie şi analiză a propagandei (Jowett Garth, O'Donnell Victoria, 2006, Propaganda and Persuasion, Thousand Oaks, California, Sage Publications Inc.), că în perioada campaniei prezidenţiale americane din 2