Iubesc animalele. Am trăit la ţară, înconjurată de vieţuitoare fel de fel. Câinii din curte erau prietenii mei cei mai buni. Nu ştiu despre care dintre ei să vă vorbesc mai întâi. Poate că ar fi mai bine să încep în ordine cronologică sau cu cei pe care i-am iubit cel mai mult.
Deocamdată, am să vă vorbesc însă despre cuţulăul care mi-a înduioşat copilăria şi care îmi asculta toate prostioarele... un cuţulău pe nume Fluturaş. Nu ştiu de ce i-am pus numele Fluturaş. Îmi plac mai mult fluturii acum, la maturitate, decât la vârsta copilăriei. Deci, nu cred că acesta a fost motivul pentru care am ales acel nume. Era un câine alb. Pe mama lui o chema Dona. A fost născut într-o zi de noiembrie, sub coteţul păsărilor. A mai avut un frăţior care a murit la scurt timp după naştere, din cauza frigului. Cred că pe atunci aveam 9 sau 10 ani. În orice caz, eram la şcoală şi amintirile de atunci sunt legate de Fluturaş. Îmi devenise nu doar prieten, ci şi confident. Îi spuneam tot ce aveam pe suflet, ca de pildă când luam note mici la şcoală. Mă duceam la el, la cuşcă, mă puneam pe vine şi începeam să mă jeluiesc: "Fluturaşule, ce mă fac, că iar am luat notă mică? Fluturaşule, învăţătorul mi-a zis că n-o să trec clasa, dacă nu învăţ”. Bietul Fluturaş ar fi vrut el să mă ajute, dar cum? Totuşi, faptul că stătea cuminţel şi că mai dădea din codiţă în timp ce eu îi povesteam supărările mele îmi ridica moralul. De multe ori a dat dovadă de o inteligenţă uimitoare. La un moment dat, bunicul l-a uitat pe câmp, la stâna cu oi, care se afla la vreo 30 km de casă. Era prima dată când Fluturaş mersese la stână, dar numai ca vizitator. Bunicul l-a rătăcit în drum spre casă, dar căţelul a ştiut să vină în câteva ore, pe o ploaie foarte puternică. Întâmplarea asta l-a ridicat în ochii părinţilor mei, care nu-l distingeau până atunci f
