Culegerea de eseuri O zi din viaţa mea fără durere îşi surprinde cititorii prin eterogenitate, cuprinzând interpretări literare, analize filosofice îndelung argumentate, texte care se desfăşoară pe zeci de pagini ori tablete condensate în câteva rânduri.

Autoarea se arată când prin vocea specialistului care despică, precis, idei şi concepte, când prin confesiuni la limita insolită dintre stilul poetic şi cel diaristic. Pe scurt: totul respiră stilul puternic individualizat al Martei Petreu.

Această nouă carte nu face decât să clădească, printr-un strat proaspăt, opera deja voluminoasă a autoarei clujene şi este cu nimic mai prejos de volumele anterioare, pe care critica a pariat cu toată convingerea, fie că ele sunt poezie, roman, critică literară sau filosofie. De obicei, cărţile care adună articolele publicate deja în presă – deşi, în multe cazuri, utile – îmi sunt total antipatice. O zi din viaţa mea fără durere e, însă, o minunată excepţie.

Cum anume reuşeşte să se mişte atât de abil între domenii, la urma urmei, distincte precum literatura şi filosofia, cum le îmbină spre folosul amândurora, e admirabil. Hegel stă alături de Cântarea cântărilor, Camus de Pascal, Marin Preda e situat mai aproape de psihologia personajelor sale decât am crede la o primă vedere pentru ca apoi, în urma unei analize a similitudinilor de metodă, să fie identificat ca sofist ce îl parafrazează – cu totul inconştient – pe Socrate. În autobiografia lui Elias Canetti: Limba salvată, Facla din ureche, Jocul privirilor, Marta Petreu identifică nu numai complexul lui Oedip, dar şi pe cel al lui Prometeu, cel de-al doilea fiind transpunerea în planul spiritual şi intelectual al primului, cu apropieri kafkiene. Incizia în miezul romanului lui Eliade Nouăsprezece trandafiri oferă o psihanaliză care se sprijină pe simbolistică, dar şi un verdict curajos care aruncă un aer