L-am văzut într-o dimineaţă, pe la şase, în timp ce mă feream deja de soarele prea mult. Mi s-a părut timid. E primul lucru pe care l-am observat, dar, fiindcă vorbeam la telefon, n-am fost prea atentă la el. Se uita spre mine, nu la mine, cu un fel de teamă care părea să-i fie companionul cel mai sigur şi unicul permanent. Abia atunci am observat cât este de urât. M-am ridicat din locul în care stăteam şi i-am căutat ceva de mâncare. Nu s-a năpustit. N-a amuşinat. S-a uitat la mine lung şi s-a aşezat lângă bucata de carne. Nu sunt dintre cei care mângâie câini necunoscuţi. Mă rezum la oameni şi, relativ recent, la pisici. Nu-mi plac nici florile omorâte întru oferire cu feed-back inclus. Sunt un om rău. Aşa scrie în codul milosteniei secularizate. Bocchoris nu ştiu ce spune.

Am crescut în viaţa asta un ardei iute, bineînţeles că pentru roade, un crin imperial, moştenit de la nişte prieteni basarabeni care plecau în grabă în Statele Unite, şi o amărâtă de aloe care, în ciuda neglijării obstinate pe care a primit-o din parte-mi, a crescut cât un arbust şi s-a încăpăţânat să ajungă una dintre cele mai frumoase văzute de mine vreodată. Drept răsplată, am început să mai mănânc din ea din când în când. A, au mai fost şi nişte rândunele care-şi făcuseră cuib în balcon pentru că l-am lăsat deschis câteva zile şi câteva perechi pe porumbei care şi-au demonstrat iubirea prin nişte progenituri puţin spus respingătoare. Le plăceau pâinea înmuiată şi mămăliga rece. Familia de viespi de sub pervaz cred că nu se pune.

Câinii nu mă iubesc şi nu mă muşcă. Le sunt indiferentă. Nici măcar nu mă latră. Adevărul e că nu mă bagă-n seamă şi basta. Când am încercat o împrietenire cu un ciobănesc carpatin, adică să-l hrănesc din mână, m-am ales cu o manifestare de afecţiune din carne, colţi şi sânge. Oasele mi-au rămas întregi, totuşi. Altfel, când stăteam în Grozăveşti, unu