Rugăciune la un stâlp ruginit
Cândva, nu acum, în călătoriile noastre ciudate, care ne scot deasupra lumii ştiute, ar trebui să înţelegem, odată şi pentru totdeauna, rostul indicatoarelor ruginite. Cu capetele plecate, opriţi la răspântiile prăfoase, n-ar fi nevoie decât să atingem stâlpii metalici, să mângâiem literele scorojite şi să ne rugăm încet, în gând, pentru drumul care ne aşteaptă. Şi ne scoate pe noi la lumină şi nu ne rătăci pe coclauri şi dă-ne nouă poveştile noastre şi nu ne arunca în prăpastie, acum şi pururea şi-n vecii vecilor, amin. Şi poate că stâlpii aceia metalici ar scârţâi uşor în vânt şi am şti că rugăciunea ne-a fost primită. Poate că aşa n-am mai fi atât de miraţi că un drum ceva mai lung de 10 kilometri, cum e cel dintre satele Blandiana şi Răcătău, devine unul fără sfârşit. Poate aşa am pricepe că un indicator pe care scrie "Spre Rezervaţia Naturală Piatra Tomii” îţi ascunde tot ceea ce urmează să vezi, să trăieşti, să simţi. Important e să te încrezi în direcţia pe care ţi-o arată, să iei toate şleaurile pietroase, pantele abrupte şi întortocheate, desişurile şi văgăunile ca pe ceva firesc, de la sine înţeles, să uiţi că pe lume mai există şi drumuri asfaltate, să te rogi neîntrerupt ca suspensiile maşinii să ţină şi Bunul Dumnezeu să te aibă în pază şi doar aşa, după o oră şi mai bine, vei ajunge sus, la lumină, acolo unde poţi opri maşina şi, odată cu ea, şi timpul.
Piatra care respiră
De fapt aici, deasupra Mureşului şi în inima Munţilor Metaliferi, timpul se opreşte singur, uimit şi el de atâta linişte, năuc de atâta frumuseţe binecuvântată. Simţi. Respiri. Te bucuri. Ai ajuns în miezul lucrurilor, iar creatura asta ciudată care muşcă din dealurile Răcătăului, Piatra Tomii, respiră şi ea odată cu tine. O respiraţie veche, şoptită, uitată, care ar putea fi totuna cu vântul, doar că aici
