Doi artişti care nu au nimic în comun - în privinţa tehnicii, aspiraţiilor, tematicii, modului de a înţelege pictura - dar care sunt, prin forţa împrejurărilor, graficieni-copertatori pentru două edituri afine - Polirom şi Cartea românească. E vorba despre Laurenţiu Midvichişi Mihai Criste. Fiecare dezvoltă, dincolo de această latură - hai să-i spunem lucrativă şi marcantă pentru universul lor vizual, un mod personal de a se pune în relaţie cu cuvintele, de a le înţelege, de a le valorifica şi valoriza. Laurenţiu Midvichi apare destul de des pe simeze la noi şi are, aproape de fiecare dată, o manieră deconcertantă de a se expune public. E, în mod limpede, un om care citeşte mult, care problematizează, care despică firul în (cel puţin) patru şi care, tocmai de aceea, pare obsedat de discontinuitate, de proteism, de dizolvare în soluţii tehnice şi în subiecte picturale plurimorfe. Poate, din acest motiv, riscă să pară neunitar, lipsit de tenacitatea paranoică a pictorului atins de aripa geniului, fragmentar şi dezacordat în raport de diapazonul celest care dictează o singură, prelungă melodie. Începuse (cu vreo zece ani în urmă) într-o dinamică expresionistă, cu tuşe groase şi pensulaţie nervoasă, cu culori stridente şi combinaţii cromatice inconfortabile; şi-a domolit tehnica, a aplatizat ductul, s-a îndreptat către simbolistica religioasă, apoi către un suprealism sui-generis (aglomerări şi altoiuri de obiecte şi personaje), a avut o fază de hyperrealism blând - orientat către portrete minuţioase dar lipsite de cruzimea detaliului ne-echivoc, apoi şi-a anunţat intenţia de a urma proiectul livresc al lui Houellebecq (din "Harta şi teritoriul") şi de a nemuri în manieră realist-simbolică varii meserii. Acum, prin noua sa expoziţie de la Galeria Regală a cazinoului din Sinaia*, are o nouă marotă, lipsită de nuanţa de şagă continuă (care, în opinia noastră, îi şedea cât