De mai bine de un deceniu, biografia publică a lui Un Cristian (comit un abuz şi-i scriu cognomenul cu majusculă) se confundă cu proiectele sale.

A iniţiat, în cadrul Facultăţii de Litere din Bucureşti, o naiv simpatică Bibliotecă de poezie (la sala 305); a tipărit în condiţii dificile mai multe serii de carneţele, lansând practic pe piaţă câţiva tineri autori care între timp vor deveni, pentru critica literară, tinerii autori ai momentului (Marius Ianuş, Dan Sociu, Ştefan Manasia, Ruxandra Novac, Zvera Ion, Elena Vlădăreanu); a fost, alături de aceştia şi de alţii, una dintre minţile lucide care au pus bazele revistei „Fracturi” şi care au girat, atât cât s-a putut, întregul fenomen fracturist. A continuat experimentele revuistice inventând o nouă publicaţie, „Pana mea”, unde a coagulat, prin eforturi diplomatice, o serie de semnături importante; de reţinut că, deşi a fost, în tot acest timp, unul din cei mai energici lideri ai undergroundului literar românesc, gândirea lui a rămas în continuu orientată spre mainstream. În chestiunile editoriale, el s-a comportat, neabătut, ca un profesionist. Şi o face în continuare, atât în redacţia „Observatorului Cultural”, cât şi în cadrul Casei de Pariuri Literare, pe care o conduce alături de Victor Jalbă-Şoimaru. Sunt fapte. Cum tot fapte sunt, din nefericire, şi cele câteva conflicte de tradiţie pe care a preferat să le întreţină decât să le treacă, abil, sub tăcere. (Exemplul cel mai notoriu: Editura Vinea, care, în viziunea lui, a făcut mai mult rău decât bine autorilor.) Personal, n-am fost de acord cu multe dintre campaniile sale intransigente, din simplul motiv că nu le vedeam rostul. Nu oricine, cred eu, merită onoarea unui răspuns. Recunosc că Un Cristian a acţionat, sub acest aspect, mai democratic decât mine. A replicat tuturor obiecţiilor, indiferent de unde veneau ele.

În orice caz, trăgând linie