Știu, știu, sondajul este fără drept de apel, pe Presseurop.eu, marea majoritate a repondenţilor nu doresc deloc, dar deloc, ca ţările din UE să participe la JO doar sub culorile Uniunii… şi în comentarii regăsim răspunsuri şi mai fanteziste, de genul: să aibă Uniunea o echipă în sine, da, dar fiecare naţiune să şi-o păstreze pe a sa.
De ce nu? Ar fi deja mai bine ca în prezent, cînd la cîteva zile după, ceea ce vedem în presele naţionale europene este mai ales “doar 9 medalii pentru românia”, “sportivii francezi au fost primiţi cu onoruri”, “preşedintele Comitetului olimpic moldovenesc a primit premiul Naţional”, în timp ce niciun oficial “nu s-a deranjat să asiste la probele din tribune”....
DE ACELASI AUTOR Obiectivitatea, o dictatură a bunului-gust (II) Statul român este încă tînăr. Şi neliniştit Quo vadis România? Un francez: Jean Monnet Faptele sînt acolo: aceste Jocuri Olimpice sînt o excelentă tribună pentru naţionalism şi pentru un divertisment artificial în timpul căruia fiecare stat face eforturi supraomeneşti pentru a dovedi că există foarte bine de sine stătător. Un summit internaţional al sportului în timpul căruia dacă sportivii statelor-continente ştiu ceea ce vor, sportivii din statele europene fac imposibilul pentru a-l pune în valoare pe cel care valorează cel mai mult: francezul, românul, spaniolul sau grecul?
Într-un articol publicat de Dilema veche, numit “Paranoia cu inele olimpice”, aflăm că Jocurile Olimpice în general, şi cele de la Sydney, în special, nu sînt tocmai Albă-ca-Zăpada. Andrew Jennings, un fost-jurnalist BBC, arată un fapt interesant: “voi românii, dacă ieşeaţi pe 10, conform cutumei din CIO, românia ar fi trebuit să intre în Comitetul Executiv, cel cu pîinea şi cuţitul. Or, la momentul acela, şeful Comitetului Olimpic român era Ion Ţiriac. Nu au vrut un rechin atît de mare între alţi rechini la fel de mar
