Concluzia este simpla: atata vreme cat intelegem ca a fi crestin inseamna a "avea gandul lui Hristos" (I Corinteni 2, 16), a fi permanent, clipa de clipa, cu Dumnezeu, inseamna ca avem o perceptie corecta asupra a ceea ce este crestinismul. Mai ramane in discutie modul in care facem acest lucru. In interiorul crestinismului se constata o ruinatoare accentuare a unei moralitati care ar trebui sa fie specifica unui crestin si prea putin (sau deloc) o constientizare a credinciosului asupra lucrarii de vindecare a fiintei sale, la care este chemat de Dumnezeu. Mitropolitul Hierotheos Vlachos, care a conferentiat anul trecut la Iasi, este unul dintre ierarhii ortodocsi ce insista foarte mult asupra faptului ca autenticul crestinism (cel care este reflectat si in cele mai valoroase scrieri crestine, ale celor pe care-i includem, generic, in categoria Sfintilor Parinti) nu este altceva decat o terapie duhovniceasca menita a vindeca sufletul omului ranit de pacat si imbolnavit prin ruperea de Dumnezeu (a se vedea, in special, volumul "Psihoterapia ortodoxa"). Exista o analogie care merge destul de departe intre vindecarea duhovniceasca (a intregii fiinte a omului) si cea trupeasca, pe care o urmareste, dintotdeauna, medicina. Asa cum in medicina se fac investigatii, se pune un diagnostic, se recomanda o schema de tratament, se urmareste evolutia pacientului sau, mai rar, se procedeaza preventiv, tot asa si in lucrarea de izbavire a omului de patimi exista o serie de "prescriptii", care se implinesc sub indrumarea celui ce este numit duhovnic (echivalentul spiritual al medicului). Si cum niciun medic intelept nu se poate lauda ca el este cel care vindeca, ci ca doar trateaza pacientul (vindecarea nefiind in puterea sa omeneasca, indiferent de capacitatile sale profesionale), cu atat mai mult un duhovnic nu poate avea decat convingerea ca el poate mijloci lucrarea tamaduitoare