Împreună cu ei, ne bucurăm sau, mai ales în ultima vreme, plângem. Campionii României trăiesc o vreme scurtă în centrul reflectoarelor, după care încearcă să-și continue viața. Ce soartă îi așteaptă după retragere?
Orice fan, fie el și de conjuctură, al gimnasticii, și-o amintește pe Monica Roșu, dublă campioană olimpică la Atena, în 2004. La fel cum își amintește, probabil, și anunțul de retragere timpurie, cauzată de o accidentare urâtă, la doar un an de la succesul extraordinar de la Jocuri. Ei bine, Monica are, în momentul de față, doar 25 de ani. Pare incredibil că la această vârstă s-a retras deja de șapte ani, însă cam asta înseamnă cariera unui sportiv: viața lor „profesională“ începe adesea la patru ani și se termină undeva în jurul vârstei de 20 de ani, când restul tinerilor nici nu au idee ce ar vrea să facă la finalul facultății. Ce preocupări își găsesc din acest punct încolo acești „copii bătrâni”, cum li se spune adesea?
Ei bine, atunci când nu au luat calea antrenoratului, mulți dintre foștii noștri olimpici au ales să nu facă mai nimic. S-au retras, adesea, în localitățile natale, și-au pus echipamentul în cui, și-au întemeiat familii și acum duc un trai domestic, amintindu-și de emoțiile competiției doar când mai dau la televizor de vreo transmisie în direct a campionatelor la care deunăzi făceau senzație.
Trai de huzur, ar zice unii, invidioși și arătând cu degetul spre oficialii sportului autohton care sprijină în continuare acordarea de rente viagere pe viață celor peste 500 de laureați la jocurile olimpice. Cu alte cuvinte, foștii campioni primesc de la stat salarii lunare – și decente, stabilite în funcție de numărul de medalii primite de-a lungul carierei, cu o valoare cuprinsă între 2.000 și 8.000 de lei. O dată la un an – doi, renta viageră mai stârnește câte o controversă: mulți o consideră de sorginte comunistă (potri