Lucra cândva, într-un post politic de răspundere dintr-un judeţ moldav, un anume tovarăş X. Marţea avea zi de audienţe. Cei cu cereri de viză respinse veneau să se plângă la forţa conducătoare. Primeau un răspuns-stas: „Vreţi la Paris? Dar România o cunoaşteţi? La Cavnic, aţi fost?”. Se bănuia că X era originar de prin zona Cavnic, altfel greu de înţeles de ce propunea drept alternativă a unui voiaj către Paris călătoria spre măruntul orăşel din munţii Gutâi. Oricum, „argumentul” se folclorizase şi circula ca o butadă a resemnării: „dom`le, câtă vreme n-am fost la Cavnic...” Recunosc, cu mare întârziere, după ce am tot hălăduit prin lume, m-am învrednicit să ajung şi la Cavnic. O simţeam ca un fel de obligaţie: păi, ce fel de român voi fi fiind, dacă la Hong Kong am fost şi la Cavnic, nu?
Se ajunge destul de greu (proaste-s drumurile în Maramureş!) în curmătura dintre vârfurile Mogoşa, Hija şi Rotunda, dar, într-adevăr, se merită: orăşelul e spectaculos şi, în bună măsură, unic la noi: fiind înşirat pe verticală între altitudinile 1050 şi 550, s-a construit în trepte. Ca bulgărescul Târnovo, unde poarta vecinului e la nivelul acoperişului casei tale. În scriptele oficiale, Cavnicului i se acordă rang modest: polarizare de grad II în regiunea de dezvoltare nord-est, adicătelea nu (mai) iese cu nimic în evidenţă. Dacă ar fi să atragă prin cevaşilea, atunci e de amintit faptul că-i polul zăpezii în Maramureş. Deci, poftiţi la schi. Că altceva...
Beau cafeaua undeva, lângă discoteca El Stefano şi, repede, aflu mai multe despre Cavnic decât din toate Wikipediile internetului. Băiatul de la bar se apleacă şi mă întreabă şoptit dacă nu vreau flori de mină. Nu, nu vreau. Atunci, poate m-ar interesa o „prietenă”? Garantată şi curată, răspunde el de asta... Într-o aşezare de şomeri cu 5.000 de locuitori, străinul este repede dibuit, urmând a fi inclus, da
