"Vă invităm să deschideţi o pagină de istorie din trecutul recent al României. Vom rememora împreună destinul tragic al micuţei insule de pe Dunăre, în aval de Orşova veche, dispărută împreună cu aceasta în apele învolburate ale fluviului în momentul în care s-a încheiat – la începutul anilor ’70 ai secolului trecut – construcţia Hidrocentralei Porţile de Fier I."

Aşa suna invitaţia Muzeului Naţional al Ţăranului Român (MNTR) de a vizita expoziţia "Ada Kaleh. Insula din suflet". La 2 august, la MNTR a fost mai mult decât un vernisaj al unei expoziţii de fotografie. Au venit şi s-au regăsit oameni care au locuit pe insulă, care s-au născut acolo sau măcar au trecut prin Paradis. Căci Insula Ada Kaleh a fost descrisă de toţi cei prezenţi ca un paradis.

Era un loc frumos, ca o grădină. Cu trandafiri, cu smochini, cu chiparoşi. Toţi locuitorii se cunoşteau între ei şi trăiau ca într-o familie. De dimineaţă până mai spre seară, fiecare îşi vedea de treburile sale: la fabrica de confecţii, la cea de ţigarete sau îi îmbiau pe turiştii care poposeau pe insulă cu dulceaţă de smochine sau de trandafiri, cu rahat, cu siropuri, dar mai ales cu minunata cafea turcească făcută la nisip. Când era prea cald, vizitatorii ştiau că se pot răcori cu o porţie de îngheţată cum numai cei de pe insula paradis ştiau să facă. Şi apoi braga...

Asta până spre seară, iar seara... seara insula rămânea numai a lor. Se strângeau în centru, cu toţii, şi începeau să se distreze. Aveau un simţ deosebit al muzicii. Orice obiect devenea instrument muzical. Şi, pe lângă muzică şi dans, apăreau bucatele pe care numai ei ştiau să le facă aşa de bune. Trăiau mulţi ani şi erau sănătoşi, pentru că, aşa cum s-ar spune astăzi, "aveau un stil de viaţă sănătos" în acea insulă cu climă mediteraneană… Erau mai mult turci, dar mai trăiau şi alte neamuri – români, sârbi... se înţelegeau, s