La drept vorbind, nici astăzi, când modelul statal modern este întemeiat pe principiul separării puterilor (legislativă, executivă şi juridică) nu suntem prea departe de evul mediu şi de viziunea lui teocratică. Dionisie Pseudo-Areopagitul, anonim faimos din Bizanţ, era cel care propunea ideea că ierarhia dintr-o societate omenească copiază ierarhia divină. Dacă terestrul copiază celestul, se poate crede că statul modern întemeiat pe distincţia tripartită între puteri are ca model metafizic trinitatea divină din religia creştină. Unitatea care rezultă din tripla diversitate ar trebui să caracterizeze şi împărţirea autorităţii şi balansul dintr-o democraţie, tot aşa cum Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh (sau Sfântul Spirit) formează împreună unitatea divină funcţională, instanţa absolută a Universului pe care obişnuim, în limba română, să o numim Dumnezeu.

Dar limba română se dovedeşte, nu o dată, buclucaşă. La fel şi în cazul de faţă, căci Dumnezeu este un cuvânt făurit în perioada Dominatului din istoria Imperiului Roman, când urmaşii lui Diocleţian erau recunoscuţi, fiecare, ca dominus et deus, ca stăpân şi zeu. Aşa se face că, încă din vremurile creştinismului nostru incipient, tendinţa de a interpreta autoritatea supremă în dublă ipostază a părut să fie ori premisa, oriurmarea unei aplecări către dualism; un dualism rezolvat iniţial în termeni religioşi (paulicianism, bogumilism), dar care în modernitate a putut lua diverse înfăţişări (precum cea care, de la 1700 încoace, i-a împărţit pe românii transilvăneni între ortodocşi şi greco-catolici, să zicem).

Revenind la actualitatea imediată, se observă astăzi că, deşi puterile statului nostru sunt aceleaşi ca în oricare dintre celelalte state europene, tendinţa fiecăreia dintre ele de a asuma supremaţia în raport cu celelalte deplasează raporturile teoretic funcţionale dintre trei parteneri care conlucrează