Căutând prin vechi fotografii de ierarhi români, am descoperit, cu surprindere şi bucurie, imaginile mitropoliţilor Iachint de Vicina şi Iosif Muşat. Întâistătători ai bisericii străbune, ambii au intrat, relativ recent, în hagiografia românească.

În Valahia, Iachint (canonizat în 2008) a fost primul mitropolit român recunoscut de Constantinopole. El e şi primul care, la jumătatea secolului al XIV-lea, a avut un rol hotărâtor în orientarea religioasă ortodoxă a domnitorului Nicolae-Alexandru Basarab şi a contribuit, astfel, într-un moment de răscruce al creştinismului românesc, la aşezarea credinţei noastre pe vatra Bisericii Răsăritene. Ctitor prin vocaţie (dovedită la Păcuiu lui Soare, unde a fondat Mitropolia bizantină a Vicinei), Iachint construieşte, la Curtea de Argeş, prima Mitropolie a Ţării Româneşti, căreia îi conferă un dublu rol strategic. Ea avea să contribuie atât la unificarea şi centralizarea statului din punct de vedere bisericesc, cât şi din punct de vedere politic, dovedindu-se o formă de rezistenţă prin credinţă ortodoxă şi având rolul de declaraţie de independenţă politică faţă de Ungaria catolică şi expansionistă. De altfel, în actele constantinopolitane, voievodul român este numit cu titluri de mare respect: "Preanobilul, preaînţeleptul, preaviteazul, mare voievod şi domn de sine stătător a toată Ungrovlahia"... Nu e exlus ca aceste calităţi să fi fost intenţionat subliniate, pentru a-l încuraja pe Iachint şi a avertiza, în acelaşi timp, lumea catolică, de protecţia bizantină necondiţionată de care se bucură arhiereul român. Pe urmă trebuie să ştim că Iachint a fost cel care l-a adus, în ţară, de la Muntele Athos, pe Sfântul Nicodim, organizatorul primelor lavre româneşti, după modelul atonit; tot el a trimis numeroşi călugări vlahi la Mânăstirea Cutlumuş, din Athos, lăcaş care s-a bucurat de atât de multă grijă din partea românilor