Există oracole cam peste tot, doar să ai ochi şi urechi pentru ele. Un astfel de prezicător a fost parchetarul meu. Asemenea Pitiei, din câteva vorbe îmi figurase mersul României libere. Atunci însă, în 22 Decembrie 1989, auzindu-l, l-am dispreţuit. Nu vedea ce-i în jur? Nu vedea ţara? N-auzise de morţii Timişoarei? De asta-i ardea lui?... L-am privit dintr-o dată compătimitor, ca pe un neputincios. Ce mai?... Un "nevertebrat", în marea de "oameni adevăraţi" care inundase strada, scandând "Libertate!", "Ceauşescu nu mai e!", "Poliţia e cu noi!".
Îl observasem, imobil, la picioarele tribunei improvizate, contrastând prin inerţie cu mulţimea agitată, veselă, optimistă şi gălăgioasă care-l înconjura. Sute de ochi mă priviseră luminaţi din piaţă – aşa credeam – şi eu le vorbisem despre Timişoara, despre rezistenţă, despre fuga dictatorului, despre "normalitate". Rostiserăm în colectiv şi un "Tatăl nostru", cu îngenunchere pe caldarâm, ba chiar cântasem – eu începându-l patetic –, şi un "Deşteaptă-te, române!", strângând microfonul ca pe o ghioagă, bucuros că mulţimea mă urmează într-un glas, pentru a constata că nu prea ştiam bine versurile dincolo de primele două strofe.
Parchetarul nu fusese în piaţă de la început. Apăruse în primul rând şi se uitase la mine cu o îngrijorare pe care eu am crezut-o admirativă, punând-o în seama măreţiei clipei, a gravităţii evenimentului, ba chiar în seama vitejiei şi elocinţei mele. Ce să-i faci? – mi-am spus – omul e copleşit... E tânăr, suportă cu greu emoţiile şi acum crede că trebuie să fie sobru, bărbat.
Îl cunoscusem doar cu vreo cinci zile în urmă. Ca medic nou-venit în târg, primisem, prin repartiţie de la primărie, un apartament cu patru camere, "proprietate". Semnasem de luare în primire "la cheie", după uzanţa timpului, adică acceptând pereţii cenuşii, din beton tencuit grosier şi stivele de
