Gabriel e ultimul prieten “achiziţionat”. În Sibiu. E fapt consacrat că, după 40 de ani, e dificil să legi prietenii noi. Cel mult întâlneşti oameni noi, unii interesanţi.
Gabriel e excepţia. Pentru mine, cel puţin. Bărbat frumos, oarecum (mai precis, de-a dreptul!) oacheş, inteligent, întotdeauna cu un zâmbet ironic şi autoironic în conţurile buzelor, excelent meseriaş. L-am văzut la lucru, purtând o pedanterie a lucrului bine făcut în măsură să-l exaspereze până şi pe client. Un neamţ oacheş, ce mai!
Gabriel nu e doar un bun meseriaş. Deşi se autoironizează adesea, cum că nu ar fi citit excesiv după de a isprăvit cu Abecedarul, fapt este că a urmat cursurile unei prestigioase facultăţi bucureştene, abandonată din pricini de “Zorba, grecul”. A abandonat orice, carieră şi/sau bani, pentru a se dedica unor femei frumoase, plăcute, unor prieteni de calitate şi, evident, chefurilor de rigoare.
Gabriel nu e un chefliu oarecare, e chiar definiţia chefului. Bonom, se adună chefliii de calitate în jurul lui ca muştele la miere (adică ăia care nu urlă sau plâng la beţie, nu înjură, se mărginesc să poarte discuţii cu sens, sau, dacă nu rezistă presiunilor doamnelor, musai să danseze, chiar dacă sunt dotaţi cu două picioare stângi. Cum, cu umilinţă, mă recomand).
Gabriel este un feroce activist anti-Băsescu. Chiar de la prima noastră întâlnire, văzând/auzind că nu înjur “chiorul, dictatorul etc.”, m-a catalogat brusc drept “băsist”. Cu acelaşi zâmbet, ironic/autoironic, aducând a înţelegere bonomă a opţiunii celuilalt. (E drept că am comis faţă de el o eroare impardonabilă: după un chef i-am băut, noaptea, sana din frigider, pe care şi-o achiţionase cu spirit de răspundere faţă de preconizata mahmureală, fapt pentru care nu a ezitat să înlocuiască formula “băsistule”, cu mai nobila: “ungure, iar mi-ai băut sana de reparaţie!”).
Gabriel m-a invita
