Fiecare vrea să fie Johnny Cash, nici unul nu se mulțumește cu statutul de trianglu numărul 8 în orchestra sinucigașă de la Fetești. Nu de asta avem nevoie?
În fața reporterilor, Grozav privește cînd în pămînt, cînd undeva departe, prin zidurile nefinisate ale uriașei parcări subterane. Încearcă un fel de zîmbet, nu-i iese, se îmbujorează brusc: “Golul meu cu Slovenia nu contează”. Mai are ceva din candoarea unui puști talentat, poate că nu s-a înfipt destul de adînc în bisericuțe, anturaje, escapade. Ori poate vremea acestora a trecut, iar Grozav e tocmai simbolul altor timpuri, manifestîndu-se simplu, direct, fără prețiozități false, în mirosul de ciment ud al unei nopți de august din burta stadionului Stozice. El marchează, pentru că e atacant. Nu acceptă să bifeze convocările, nu trece neînsemnat, nu lasă latența să devină ritm.
Torje nu se revoltă că “naționala” nu are un lider autentic. În fond, s-au născut echipe formidabile cu mai mulți centri de experiență, mobilizați eficient pentru a dinamiza întreaga echipă. Dar Torje a apucat-o pe drumul acesta, spre a fi lider, tocmai pe teren, unde e nevoie. Nu a anunțat nimic. Bate cornerele, loviturile libere, umple flancul, trece în centru cînd e nevoie. Și-a consumat repede vîrsta greșelilor, nu dă semne că vrea să o repete. Vrea să facă totul, nu va reuși. Dar poate îi va ieși faza cu liderul, mai ales dacă va renunța la nervi și va căpăta echilibrul interior fără de care orice supremație devine nocivă pentru ceilalți. Torje încearcă să tragă echipa.
La Steaua, Rusescu pare uneori infatuat. Are și un fel de a alerga pe care îl poți trece deseori spre indolență. Dar a venit-a trecut în ochii conducerii de la cel mai mare, la primul pe lista de vînzări și înapoi. A tăcut, a ieșit din formă, și-a revenit, de fiecare dată marcînd. Dinamovistul Țucudean a trecut de bariera altor prejudecăți: nu poț
