Abia zilele trecute, cu o întârziere regretabilă de o lună, am aflat despre decesul lui Jon Lord, pianistul şi stâlpul monumentalei formaţii de muzică rock Deep Purple. Am aflat târziu, mă simt vinovat. Asta se întâmplă dacă nu mai am răbdarea să lecturez ziarele până la ultima ştiruţă de pe ultima pagină, strecurată cu litere mărunte cât boabele de nisip, pentru a-i arăta lipsa de importanţă...

În urmă cu câţiva ani, mai precis în anul 2008, un alt mare pianist de muzică rock pe care îl admiram, Richard Wright, de la formaţia Pink Floyd, a trecut în lumea umbrelor. Ştirea a apărut tot cu litere mici, din alte ziare lipsind cu totul, şefii publicaţiilor respective considerând-o lipsită de sexăpil pentru cititorii lor.

Ambii mari pianişti rock - şi Lord, şi Wright - au fost în plus compozitori, lor datorându-li-se multe dintre imnurile rock care au încântat şi încântă câteva generaţii de tineri.

Dar mie îmi vine să întreb altceva: oare de ce moartea ăstora a fost atât de discret tratată, iar la Amy Winehouse sau Michael Jackson s-a făcut aşa un tămbălău mondial, de gândeai că nu de înmormântări era vorba acolo, ci de nunţi cu sute de naşi şi cu alai lung cât coada de cometă? Cum de s-a scris că Michael Jackson s-a cărat la ceruri, să tragă o cântare cu îngerii şi să se scarpine la puţă, cum făcea mereu pe scenă, că probabil îi forfoteau păduchii laţi în chiloţi!?

Sunt de acord că lui Lord sau lui Wright nici nu le-ar fi plăcut un tămbălău de prost gust ca la decesul lui Jackson sau Winehouse, dar aici alta este miza. O miză mult mai înaltă, care constă în a atrage atenţia asupra operelor create de nişte mari artişti.

Dacă nişte puştani de liceu aud vorbindu-se despre dispariţia pianiştilor de la Deep Purple şi Pink Floyd, este posibil să le fie stârnită curiozitatea şi să se apuce de cotrobăit nu departe, ci pe atât de îndemânosul YouTub