Dominanta vieţii sociale din România este neîncrederea. Fiecăruia dintre noi îi este teamă să nu fie „ţepuit”, sub o formă sau alta.

Dacă în 1990 păşeam pe lungul drum al tranziţiei cu o frică solidificată în viscere, dar şi cu multe speranţe vii, iată că, la două decenii distanţă, acestea s-au transformat în ură şi neîncredere. Cei care n-aveau nimic de pierdut în ceea ce priveşte respectul de sine s-au concentrat să facă repede mari averi, prin orice mijloace. Lor li s-au adăugat vânătorii de funcţii publice, de cinuri şi de tot felul de titluri obţinute fără efort şi fără calităţi profesionale.

Aşadar, banii şi funcţiile au început să deschidă din ce în ce mai multe uşi, aruncând în derizoriu competenţa şi moralitatea. Topirea fricii a înecat ruşinea şi a lăsat spaţiu de manevră descurcărelii. Evident, cultivarea cu sârg a „valorilor" comunismului au permis apariţia şi conservarea în stare latentă a microbilor sociali care ne vlăguiesc astăzi. Dar unde am putea descoperi antibioticul?

Ce fel de valori au supravieţuit molimei sociale? De pildă, cât mai cântăreşte cinstea în viaţa noastră? „Ţepuirea" aproapelui, păcălirea lui, la orice nivel, tinde să fie percepută ca o dovadă incontestabilă de adaptabilitate. Important este că „îţi permiţi", că „ai cu ce", nu cum îndrăzneşti sau de unde ai ceea ce afişezi ostentativ.

Pe stradă rişti să opreşti şi să te urci într-un taxi cu „maimuţă", adică având montat un aparat care dublează costul real al cursei. Te prinzi, ajungi la scandal, nu te prinzi - se consideră cvasiunanim că eşti „fraier". Depui un dosar la o instituţie a statului, conform cerinţelor afişate şi te trezeşti la ghişeu că îţi mai trebuie nu-ştiu-ce hârtie. Dacă eşti perspicace şi „împingi" o cafea sau o bancnotă, brusc nu-ţi mai trebuie nicio altă hârtie. Dacă nu, iar eşti „fraier" şi faci drumuri în plus. Exemplele din această