La 50 de ani, Rotariu se întoarce să joace la Timişoara, pentru că “totul merită”
Pentru că în fotbalul nostru vezi echipe care se sting şi suporteri pierzîndu-şi speranţa, ştirea aceasta “La 50 de ani, Iosif Rotariu s-a legitimat ca profesionist la SS Poli” trebuie pusă deoparte. Trebuie extrasă vigilent din noianul zilnic de renunţări, sfidări, dezamăgiri, vulgarizări, romanţări, tulburări şi păstrată bine. Pînă cînd mai pleacă vreun star neînţeles de la “naţională”, pînă cînd vreun star în devenire mai prinde vreun contract substanţial de rezervă în Occident. Atunci s-o citiţi din nou: “Iosif Rotariu joacă din nou la Timişoara, ca profesionist”. Veţi vedea, e genul de ştire care schimbă proporţiile lumii.
E o veste cu poveste în ea. Povestea echipei pe care fanii bănăţeni au înfiinţat-o, mînă de la mînă, refuzînd uniunea cu Recaş, propusă de autorităţile locale. În sfîrşit, Timişoara are o echipă în care suporterii deţin puterea. Fără să-şi plîngă de milă, fără să-şi caute dreptul la istorie prin tribunale, suporterii au înscris SS Poli în Campionatul Judeţean.
Cealaltă poveste îl are în centru pe Rotariu, care parează mirările spunînd că sportul i-a salvat viaţa. I-a salvat viaţa, după mecanisme care scapă oricărei înţelegeri din afară. Chirurgii care l-au operat pe creier acum 9 ani i-au recomandat să se lase. Să stea cuminte. Dar, dacă ar pune ghetele în cui, Iosif Rotariu n-ar mai avea multe să-i povestească lui Iosif Rotariu: “Eu, în afară de fotbal şi odihnă, nu mai ştiu altceva”. Şase ore de mişcare pe zi. Programul unui sportiv de performanţă.
Nu auzi, nu vezi prea des oameni pentru care fotbalul să se confunde cu însăşi bucuria de a trăi. Iar bucuria de a trăi înseamnă, la Rotariu, să dai bucuria mai departe. Povestea din povestea lui se numeşte Kassandra, fetiţa lui de 7 ani care a trecut prin 27 de operaţii. Pentru ea, pe