"În Cehia, eram jucător profesionist de tenis, făceam sport oricând şi oricât. Atunci când un prieten mi-a propus o partidă de squash, m-am întrebat «De ce nu?» şi deja mă gândeam că trebuie să fie floare la ureche. Terenul era mai mic, racheta mai uşoară şi loveai o minge de un perete. În condiţiile în care aveam o oarecare rezistenţă fizică, unde ar fi fost greutatea? Ei, după nici cinci minute, tot ce voiam era să stau jos şi să beau apă. Multă, multă apă. Nu-mi venea să cred!", îşi începe povestirea Rosta Matocha, un ceh venit în România să ne înveţe squash.

Inevitabil, primul gând care îţi vine în minte este strâns legat de propria-ţi rezistenţă. Antrenorul de squash nu pare să glumească şi nici să mintă, astfel că începe să devină clar faptul că squash-ul din realitate nu are nimic de-a face cu cel pe care îl vezi în filmele cu şi despre corporatişti.

Când abia mai respiri, e greu de crezut că poţi pune la cale vreo afacere între două lovituri ale mingi - scenariul hollywoodian preferat de majoritatea regizorilor. "Mi-a luat ceva până m-am obişnuit cu ritmul alert. Dar da, reacţia iniţială a fost «Ce dracu'?»", continuă el. Ciudat, e similară cu a celor care ascultă, pentru întâia oară, povestea celor cinci minute cu care şi-a început, de altfel, cariera de antrenor de squash: "Treptat, devine o dependenţă. Începi cu cinci minute, apoi cu şapte, cu nouă. Nici nu-ţi dai seama când ai căpătat rezistenţă pentru o întreagă oră". Ai vrea să-l crezi.

Deţinuţii şi squash-ul

Istoria squash-ului a început cu multe secole în urmă, în Franţa anului 1150. Pe atunci se numea "le Pauem" (lovitură cu palma mâinii) şi era jucat pe străzile înguste ale Parisului, având ca unic scop recreerea. Şapte secole mai târziu, un grup de deţinuţi englezi a transformat "le Pauem" în squash-ul de astăzi. Mai întâi, au înlocuit palma cu racheta. Nu doar că ming