Analizând situaţia celor peste patru milioane proprietari de teren din ţara noastră este uşor de observat că trei sferturi dintre ei sunt oameni în vârstă de peste 60 de ani sau cetăţeni care locuiesc în mediul urban cărora nu întâmplător li se mai zice şi fermieri de week-end. Cu această categorie de populaţie nu se va putea ajunge la performarea agriculturii. Una dintre condiţiile primordiale de care depinde atingerea criteriilor de performanţă în agricultura românească o reprezintă realizarea unor exploataţii care să iasă din zona de subzistenţă. Nu trebuie să fii neapărat specialist pentru a constata că între cele 4,2 milioane ferme existente la ora actuală în România, ponderea exploataţiilor mici, individuale, este dominantă şi covârşitoare. Astăzi, de exemplu, societăţile comerciale şi asociaţiile fermierilor reprezintă doar 0,4%, iar exploataţiile care deţin mai puţin de un ha ating pragul de 45%. Să privim lucrurile şi sub aspectul eficienţei. În prezent, bunăoară, doar 29% din totalul exploataţiilor agricole realizează o producţie anuală mai mare de 1200 euro. Or, spre deosebire de România, în alte ţări precum Polonia, Cehia sau Slovenia, nivelul producţiilor peste 1200 euro reprezintă 44, 62 şi, respectiv, 79%. Parcurgând toate aceste date statistice, rezultă foarte clar că singura modalitate de a asigura resurse agricole profitabile nu este decât organizarea în asociere. Mai concret spus, ţinta dirijorilor din agricultura românească şi a puzderiei de mici fermieri nu poate fi decât ridicarea gospodăriilor de subzistenţă la nivelul fermelor viabile, al exploataţiilor agricole de mare randament. Sigur, în acest proces sinuos trebuie să intervină şi statul în direcţii precum reabilitarea şi modernizarea sistemelor de irigaţii (problemă pe care am detaliat-o, de altfel, într-un articol anterior), organizarea unor centre de procesare a produselor agricole, dezv