Tom Gallagher pune sub semnul întrebării câteva dintre ipotezele cele mai vehiculate privind criza actuală.

1. Revelaţiile despre plagiat l-au făcut pe Victor Ponta să intre în panică.

O atare viziune îi face o mare nedreptate lui Ponta; aceasta pleacă de la premisa că, în cele din urmă, Ponta este un politician obişnuit, care se bazează pe con­sim­ţă­mân­tul celorlalţi când vine vor­ba de echilibrul său in­te­ri­or. Ceea ce a devenit evi­dent în vara aceasta (şi ar putea ieşi la iveală la o exa­minare mai atentă a bine cu­noscutei şi scurtei sale cariere politice) este faptul că lui Ponta îi place să sfi­deze convenţiile. El încalcă regulile nu doar din necesitate, ci şi din plăcere. În consecinţă, a fi demascat drept plagiator în faţa factorilor de decizie europeni a fost, pentru el, o experienţă palpitantă şi extrem de tentantă. Mussolini, Gaddafi şi Hugo Chavez sunt alţi politicieni cărora le plăcea să răstoarne convenţiile. Dez­vă­luirile din Nature l-au obligat pe Ponta să participe la summitul UE de la Bruxelles, după numai 72 de ore, astfel încât să se poată lăuda cu această infracţiune, în faţa unei prestigioase audienţe.

2. Puterea agresivă doreşte să-şi ascundă intenţiile în faţa Occidentului.

Sub regimul Iliescu şi, ulterior, sub re­gi­mul Năstase, Guvernul României a jucat la două capete, combinând un com­por­ta­ment dur şi iraţional, pe plan intern, cu o poziţie moderată şi predictibilă, în re­la­ţiile internaţionale. În ceea ce voi descrie drept „pontanocraţie“, o asemenea ca­te­gorisire este inutilă. Ponta poate face afir­maţii depreciative la adresa comisarului european pe Justiţie, Viviane Reding, iar An­tonescu se poate dezlănţui împotriva am­basadorului american Gittenstein fără nicio urmă de jenă. USL simte că a do­bândit din partea Occidentului tot ceea ce-i trebuie pentru a conduce şi nu se mai teme de dezapr