Praf ne-a făcut vara „lovitura de stat“. Nişte luni petrecute în isterie doar ca să dăm un reset. Întrebarea „de ce?“ s-a transformat în „pentru ce?“. N-a obţinut nimeni nimic: (încă) preşedintele suspendat şi-a păstrat impopularitatea intactă, USL a rămas cu procentele, deocamdată (dacă nu cumva până se face vinul vor decide să recurgă la partajul zestrei).

O vară fără reguli, eclipsată de caniculă în exces şi declaraţii şuierătoare a scos la iveală ceea ce ştiam, oricum: în România nu a mai rămas nici o instituţie credibilă. Rămân incredibile imaginile din curtea sediului de campanie al lui Băsescu şi cele cu Antonescu propulsat la tribuna de la Cotroceni, ale căror protagonişti s-au concurat la ceas de maximă audienţă seară de seară. Băsescu, revigorat de călcatul în străchini fără greş al unei uniuni electorale cu o popularitate rară în anii din urmă, Antonescu îndrăgostit de un rol în care îşi intra sârguincios fără să fie sigur că va fi distribuit în cele din urmă.

Multă lume dezamăgită azi, înjurături în surdină sau pe reţelele de socializare, strigăte de ridicare la lupta cea mare în Piaţa Centrală. Se vorbeşte despre trădare, despre continuarea luptei, despre faptul că CCR şi-a bătut joc de milioane de români. Problema este că şi milioanele care au votat, şi milioanele care dintr-un motiv sau altul nu s-au prezentat, nu au fost prostite mai tare decât în toată istoria noastră recentă. E ceva în aceşti prea mulţi ani care să nu fi fost o farsă, care să ne fi dat o speranţă considerabilă, vedeam cumva deja finalul crizei ivindu-se la orizontul vreunei guvernări de orice culoare ar fi fost ea?

Cele mai multe plângeri penale care ar trebui făcute zilele astea nu au acoperire, din păcate, în nici un articol din Cod: nervii întinşi la maximum, prieteniile devalizate, contrele de la birou absurde, isteria trecând din televizor şi făcându-şi culc