Primul, în ordine cronologică – Traian Băsescu, care își anunța demisia în cinci minute. Nu și-a dat-o, iar explicațiile contează doar pentru cei care au nevoie să îl justifice. Al doilea – Crin Antonescu. La fel, explicațiile nu au nici o valoare, decât pentru cei care, așijderea, au nevoie să îl justifice.
De ce nu și-au putut da demisiile cei doi, deși le-au anunțat? Se poate invoca lipsa onoarei, a cuvântului spus și respectat, a contextului, a oportunității, se pot invoca argumente serioase, în măsura în care declarațiile au fost serioase. Dar ele nu au fost serioase, ele au exacerbat doar momentul, au avut rolul de a impresiona imagistic. Îmi amintesc o poveste despre un poet care nu se mai află printre noi. O persoană apropiată lui îmi spunea că, picat în dizgrația puterii comuniste, a anunțat că se va retrage din viața publică, ca un gest de frondă, de dizidență, mizând pe o reacție masivă a străzii. Își imagina că oamenii vor ieși în stradă și se vor ruga: Mărite poet (se poate înlocui cu președinte), nu ne lăsa! Manifestațiile nu s-au petrecut și atunci poetul își scria singur scrisori în care se adula și își cerea să nu renunțe. Culmea e că așa și-a dat seama că securitatea îi cenzura scrisoriile. Pentru că el își trimisese un număr de scrisori, atâtea câte avea nevoie ca să fie convins să nu renunțe, și a primit doar o treime dintre ele. Tot a fost bun la ceva exercițiul de autoadulare. Măcar a avut confirmarea că îi este cenzurată corespondența.
Vecinul meu de stradă e om în vârstă care nu prea se bagă în vorbă cu noi, ceilalți. Până mai ieri, când – enervați toți că strada noastră va avea borduri, deși nu are canalizare – mi-a spus simplu și apăsat: “Vedeți dumneavoastră, vecină. Dacă m-a prins poliția fără asigurarea plătită, mă amendează. Degeaba mă duc să-mi fac asigurarea repede, că atunci când m-a prins nu o aveam. Nu am cum să zic
