Am urmărit cu atenţie, de la sfârşitul anului 2004 – atunci când s-a schimbat configuraţia Comisiei Europene – activitatea preşedintelui Barroso şi, inevitabil, am comparat-o cu activitatea predecesorilor săi pe care i-am cunoscut – de la Jacques Delors (pe care l-am întâlnit, la Bruxelles, în august 1991, ca trimis special al României, în timpul loviturii de stat de la Moscova) până la social – democratul Romano Prodi – cel care a sprijinit imens ţara noastră, în perioada 2000-2004, pentru finalizarea negocierilor de aderare.
De-a lungul a peste 20 de ani, ca ministru de Externe, preşedinte de Parlament, prim-ministru, m-am "bătut” pentru ca România să intre în NATO şi în Uniunea Europeană, să iasă din zona-tampon ce-i fusese rezervată după 1989, între Occident şi Uniunea Sovietică. Acceptând umilinţe, monitorizări de tot felul, prefăcându-mă a crede, uneori, că este important dacă ai bască sau nu.
Pe de altă parte, privind în urmă, la aceşti 8 ani, constat că, din păcate, nici Uniunea Europeană şi nici România nu au continuat să evolueze. Dimpotrivă există peste tot dificultăţi economice, probleme constituţionale, conflicte interne..!
Analizând sondajele Eurobarometru din aceşti ani, am mai observat o scădere spectaculoasă a încrederii cetăţenilor din ţările membre în Uniunea Europeană. Astfel, la nivelul continentului, aşa cum se arată în ultimul Eurobarometru, cel de anul acesta, încrederea în Uniunea Europeană este la nivelul său cel mai scăzut – 31% fată de 50% în toamna lui 2004.
Pe de altă parte, în ţara noastră, scorul de încredere în Uniunea Europeană era în toamna anului 2004, conform primului raport Eurobaromentru pentru România, de 74% - cel mai ridicat între toate statele membre sau asociate. În toamna lui 2011, procentul a fost însă de 46%, cu o scădere de 16 puncte procentuale faţă de anul precedent. Vom ved