Am fost săptămâna trecută la o şcoală de vară în apropierea Chişinăului, într-o staţiune care găzduieşte asemenea evenimente de ani de zile, nu departe de un loc în care la sfârşit de săptămână se fac nunţi. A devenit o tradiţie de ani de zile să venim aici şi chiar dacă unii dintre participanţii la şcoala de vară au avut iniţial un anumit discomfort, treptat s-au obişnuit.

Mai mult, cu timpul a devenit chiar o şansă în plus pentru străini de a cunoaşte mentalitatea locală. Cei care vin de peste hotare, fie studenţi sau profesori, au astfel posibilitatea să cunoască mai bine şi tradiţiile noastre naţionale. Cei care vin din spaţiul postsovietic sunt fascinaţi de maniera în care au loc nunţile la noi. Şi nu înţeleg cum într-o ţară atât de săracă, statistic vorbind, pot fi organizate atâtea nunţi îmbelşugate, cu oameni plini de voie bună. Mai miraţi sunt cei din Occident, care au imaginea lor stereotipică despre „Est", „fostul lagăr communist", în care de veacuri a fost „doar mizerie", „înapoiere economic", şi „orientalism" de tot soiul.

O altă impresie îşi fac românii din România, care, deşi sunt de-ai noştri şi aproape, spiritualiceşte şi geograficeşte vorbind, alternează de la fascinaţie - atunci când aud melodii româneşti - la un fel de disperare existenţială când constată câte melodii ruseşti urmează. Dar se liniştesc când aud melodii occidentale mai vechi sau de ultimă oră: îşi zic, probabil: „Basarabenii ăştia nu sunt atât de «înapoiaţi», totuşi, dacă admiră, ca şi noi, românii din România, realizările Vestului!". Nu este şi cazul unui profesor stimat şi drag din România care admiră sincer ceea ce vede şi aude la aceste nunţi. Observă de departe, aidoma unui intelectual sadea, dar nu pregetă să se apropie nemijlocit şi de participanţii la festivitate sau de muzicanţi pentru a vorbi, a-i întreba de una şi de alta.

Îl întreb ulterior ce şi cum, du