Construcția europeană, aflată într-o criză fără precedent, nu este un vapor care trebuie abandonat. România trebuie să fie solidară cu proiectul european în criză, să contribuie la reușita lui.
Unul dintre simptomele cele mai îngrijorătoare ale situației politice românești este dihonia care se adâncește zi de zi între oameni și grupuri de oameni părând până mai ieri să împărtășească, dacă nu același partizanat politic, cel puțin aceleași valori publice. Această diferență de opinie nu poate fi totdeauna atribuită unor interese obscure, unor planuri de carieră sau lăcomiei ariviste. Ceea ce mă izbește în sciziunea oamenilor de opinie de azi (și care român nu e un om de opinie?) este deosebirea în analiza evenimentelor.
Mulți sunt ce ce iau poziție pentru una dintre părțile implicate în conflict. Dar există și o altă categorie, care, manifestându-și dezgustul pentru ceea ce se petrece în dubioasa tragicomedie oferită de piața publică, predică „echidistanța“, arătând că nici unii, nici alții nu sunt cu adevărat cei de care avem nevoie. (Nu este vorba de cei care au ales să fie, în actuala confuzie, muți și absenți. Pe aceștia pot să-i înțeleg, au stomacurile delicate. Totuși, ei sunt principalii câștigători sau pierzători și nu ar strica să se implice.)
Nu este de prisos să le amintim acestor persoane absolut onorabile că este necesar să vedem lucrurile în contextul dificilului context european actual.
Să pornim de la o constatare: criza românească survine într-un moment în care Uniunea Europeană cade și ea pradă unei crize economice complicate. Ea nu este terminată; după toate analizele, va continua să se adâncească. Paralel și în directă legătură cu această criză, UE suferă de o gravă problemă de identitate. Unii sunt în căutarea unei mai mari unități (bugetare, politice); alții, dimpotrivă, cred că s-a mers prea
