Luna septembrie, situată strategic înainte de alegerile din Statele Unite şi înainte ca programul nuclear al mullahilor să intre în zona de imunitate, oferă Israelului oportunitatea ideală pentru a încerca să rezolve, pe cont propriu, criza nucleară din Golful Persic. Cu ce costuri, însă?
De obicei, pentru orice analist serios de politică externă, colectarea de informaţii este mai mult o artă decât o ştiinţă. Doar după ce vorbeşti literalmente cu zeci de factori de decizie de toate culorile politice, din întreaga lume, abia atunci începe adevărata muncă: mai întâi, filtrarea evaluărilor contradictorii, pentru ca, ulterior, să faci o serie de presupuneri şi corelări bazate pe capacitatea, simţul, experienţa, legăturile de lungă durată cu cei de la putere, sperând să intuieşti adevărul. Şi dacă eşti bun, în 7 din 10 cazuri ai dreptate. Este motivul pentru care toate nuanţele întâlnirilor din martie dintre premierul Netanyahu şi preşedintele Obama sunt atât de îngrijorătoare. Indiferent de viziunile politice ale zecilor de persoane din Washington cu care am vorbit despre criza iraniană, toţi au creionat versiuni similare. Rareori, informaţia brută despre ceea ce s-a petrecut, de fapt, a mai fost unanimă.
Deşi, personal, nu se înţeleg foarte bine, întâlnirile dintre cei doi şefi de stat sunt cordiale, chiar dacă nu ajung la o perspectivă comună. Netanyahu a reiterat preşedintelui că nu a fost luată nicio decizie fermă privind un eventual atac israelian asupra Iranului. Dar a subliniat că nu doar Israelul va avea de suferit dacă Iranul va dezvolta o armă nucleară. Proliferarea nucleară într-una dintre cele mai volatile regiuni ale lumii (în Egipt, Turcia şi Arabia Saudită) ar fi aproape o certitudine.
Problema de fond nu ţine de faptul că cei doi aliaţi nu se pun de acord asupra faptelor, ci că se află în dezacord faţă
